Ultima zi..a acestui an !

Şi iată'ne în ultima zi a acestui an, 31 decembrie. Este foarte frig afară, degetele îmi sunt îngheţate. M'am oprit puţin din  treburile ce le am de făcut să'mi scriu câteva gânduri, nemulţumiri şi satisfacţii din acest an. Spun că a fost un an mai greu, dar totuşi bun. Am reuşit să'mi achiziţionez un laptop din banii câştigaţi de mine, să'mi iau alt telefon (pentru că l'am făcut să înoate pe celălalt), m'am distrat, am râs, am plâns, m'am distrat şi am fost supărată. A fost un an plin, iar acum, în ultima zi a lui sunt mândră de tot ce am făcut şi am trăit. Am învăţat multe anul acesta..că nu ai pe nimeni alături de tine de fapt, că prietenii sunt falşi şi nu îţi vor mereu binele. Am reuşit să'mi achiziţionez un laptop şi un telefon din propia mea muncă. Am reuşit să îmbin şcoala cu relaţia mea şi cu alte activităţi, iar de Crăciun am reuşit de una singură să fac un program artistic cu elevii din generala liceului meu. Sunt mândră de reuşitele mele, chiar foarte mândră ! În această seară voi fi în familie, nu am mers la niciun restaurant, la nicio cabană...voi fi acasă, cu iubitul meu. Seara vom sta cu ai mei, şi vom merge şi pe la ai lui ..(mă simt ca măritată :))!). Mi'aş fi dorit să mă duc la o cabană sincer, să ies, să petrec până în zori toate reuşitele mele, însă multe lucruri nu ne'au permis să facem asta, aşa că va fi un Revelion în 2, simplu, şi sper ..magic. Acum, pentru că nu demult am primit nişte urători, aş vrea să vă doresc şi eu un an nou plin de împliniri şi de succes,multă fericire şi satisfacţii în noul an, multă căldură în suflete şi cei dragi să vă fie alături ! Să aveţi un an nou mai bun şi mai bogat din toate punctele de vedere, şi plin de dragoste ! La mulţi ani !

Crăciunul..

Vă scriu de lângă fereastră,de unde am o privelişte superbă : şoseaua. Este a 2'a zi de Crăciun, şi totodată şi aniversarea mea şi a iubitului meu, astăzi împlinim 2 ani de când suntem împreună. 2 ani...pare mult, dar de fapt, nu este. Au fost 2 ani grei, dar frumoşi, nimeni nu credea că vom ajunge aici, sunt sigură. Dar am ajuns, şi suntem uniţi, ne iubim, şi e totul ok (chiar dacă ne'am certat puţin aseară). Acum, stau şi reflectez la trecut, la momentele frumoase petrecute, la certuri şi la tot ce ne înconjoară. Şi sunt mândră şi mulţumită că am trecut cu bine peste toate. Revenind la Crăciun, anul acesta a fost ciudat, scurt şi neplăcut. Nu a părut deloc a sărbătoare. Am petrecut câteva momente frumoase cu familia iubitului meu, am fost la o discotecă şi cam atât. Mi'e dor de Crăciun..şi de momentele frumoase de când eram mică.. Bradul din pădure s'a schimbat într'unul artificial ,fără miros, pe care nu l'am mai împodobit de 2 ani de zile. Îl luam de pe suport şi'l puneam într'o cameră, iar de sărători îl scoteam. Mi'e dor să'l împodobesc cu mama şi fratele meu, aş putea şi acum..dar parcă nu mai am aşa dorinţă..totul pare diferit. De când ştiu că moşul nu mai există, parcă e diferit. Anul acesta nu am primit niciun cadou, însă eu îmi consider iubitul cadoul meu cel mai de preţ, an de an, de Crăciun. Crăciunul este sărbătoarea mea preferată, iubesc această sărbătoare, cu toate obiceiurile şi tradiţile ei, cu colindătorii cu nasuri roşii, cu zăpada pufoasă...cu tot. Vă doresc sărbători fericite, multă linişte în casă şi fericire în suflet şi în familie. Aveţi grijă de voi :)

Zăpadă !

Vă scriu de sub munţi de ''omăt''! A nins muuult, multttt de tot, mi s'a îndeplinit dorinţa... însă, acum, parcă îmi doresc să se oprească, să nu mai ningă aşa mult, să fie cald, varăăă ! Mda, adolescenţa este ciudată, acum vrei una, acum vrei alta.. e nebunesc, foarte nebunesc ! Ninge de câteva zile, este totul alb, şi este frig, foarte frig, însă aşa e iarna :)  A trecut Moş Nicolae pe la voi ? Ce v'a adus? Mie mi l'a adus pe iubitul meu,cu 5 zile înainte să vină Moşu'(deşi iniţial nu am vrut, până la urmă mămica' soacră' m'a consvins să merg cu ei înaintea copilaşului meu, pe 2 decembrie.)şi mi'a adus dulciuri, mai puţine în comparaţie cu *plăsoiul* fratelui meu,dar a fost acceptabil. Am primit şi un rimel de la scumpul meu iubit, şi o brăţară de la mămica iubitului meu,o brăţară absolut superbă ! ..Că tot m'am obişnuit să'l pomenesc pe iubitul meu în mai toate postările, o voi face şi acum, suntem împreună şi parcă ne merge mai bine ca niciodată ! Sunt fericită pentru asta :) !! E foarte bine că e aşa, chiar mă bucur :) Îmi acceptă toate prostiile pe care le spun, mă înţelege şi nu'mi iese din cuvânt, iar acum ne'am familiarizat atât de mult încât parcă suntem o familie :))...De'a dreptul nebunesc' dar îmi place. E cel mai dulce' ! Mi'am dat seama că îl iubesc şi că mă iubeşte atât de mult încât unul fără celălalt nu am mai putea merge mai departe ! Iar asta e un lucru bun,nu ? Am văzut că am mulţi vizitatori pe blog, şi mă bucur :) Îmi place să văd că interesează pe cineva' şi de o anonimă, care, când nu e ocupată cu liceul' şi cu temele, şi nu este cu iubitul ei, îşi mai scrie gândurile ... se mai descarcă.. Am observat că sunt şi ceva vizualizări de peste Prut, din Moldova :), şi mă întreb, *prietena* mea oare citeşte ce scriu eu pe aici ? Şi dacă da, aş vrea să o anunţ că apare undeva, printre rânduri, la o postare din vară... Celorlalţi, le transmit numai urări de bine, sănătate, fericire şi sărbători cât mai frumoase, pline de căldură şi iubire ! Sper să mai intru până la Crăciun, însă nu pot promite nimic, deoarece sunt foarte ocupată :(...fiindcă sunt vicepreşedinta consiliului elevilor, a fost nevoie să' îmi aleg o clasă din generală pe lângă clasa mea de la liceu, să mă ocup de ea şi de problemele sale. Şi mi'am ales nişte dulcici de clasa a 5'a, nişte copilaşi superbi şi foarte frumoşi, cărora le'am făcut o serbare (am stat de la 23:00 până la 2:30 noaptea) de Crăciun. Iar acum,zilnic fac repetiţii cu ei, şi este sfârşit de semestru şi trebuie învăţat. Şi na, stai şi cu *copilaşu* şi toate...îmi ocupă tot timpul, iar pentru mine şi gândurile mele...nu prea am timp, dar nu este nicio problema :) Sunt mare,puternică şi mă descurc eu !

La mulți ani România !

Azi este 1 Decembrie. A plouat toată ziua, doar înspre seară s-a mai domolit, dar a rămas posomorât. E oficial iarnă ! Sunt fericită, și pe alocuri tristă. Aștept zăpada cu atâta înverșunare,simt că e singura care mi-ar putea alina sentimentele. Apropo de sentimente, ce a trecut timpul. Prietenul meu e pe autocar, se îndreaptă spre România. Parcă ieri scriam despre supărarea mea,certurile pe care le-am avut. A plecat cu ele, și cu ele se întoarce. Au fost 3 luni de coșmar, spune el, în care nu cred că a fost o săptămână în care să nu ne fi certat. E urât, sunt tristă și supărată...pe mine, pe orgoliul meu, pe tot ceea ce e în jur... De ce e așa ? De ce nu poate fi bine ? De ce nu pot renunța la orgoliul și supărarea din mine și să fac să fie bine ? E chiar atât de dificil sau mi se pare doar mie..? Trecând peste sentimentele de iubire, mă mai copleșesc si alte probleme, și eu, ”puternica națiunii” mai-mai să mă dau gata, să renunț la tot. Nu găsesc nimic puternic în mine. Lăsându-mă la o parte pe mine, aș vrea să scriu câteva cuvinte pentru toți românii care citesc de pe acest blog. La mulți ani vouă, la mulți ani dulce Românie, țara mea ! Deși urăsc situația financiară din țara asta, îmi iubesc țara, e o țară frumoasă ! E o țară cu oameni intelingenți,o țară cu oameni cu sufletul mare, o țară cu multă istorie, o țară frumoasă, o țară cu 41 de județe, care mai de care mai frumoase și mai vestite. Avem o țară cum nu găsești oriunde. Avem catedrale spectaculoase, castele nemuritoare, cetăți falnice, munți uriași. Avem Marea Neagră, Dunărea, ape care ne despart de alte țări...Oriunde în această lume nu îmi va fi rușine să spun : Da,sunt româncă,și sunt mândră de asta ! Avem o istorie bogată, începând de la Traian și Decebal până la scriitori magici : Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale,etc.. Avem sportivi cunoscuți în toată lumea : Nadia Comăneci, actori care ne-au minunat ochii pe scenă : G. Dinică, I. Darie, A.Papaiani, regizori sclipitori : S.Nicolaescu, C. Mungiu și mulți,mulți alții ! Rușine celor care nu se mândresc cu țara asta și cu oamenii din ea ! Avem și oameni răi, hoți, criminali, dar aceștia sunt peste tot, nu doar în țara noastră ! În orice pădure mai sunt și crengi rele și uscături, nu pot fi doar copaci falnici. Îmi respect țara, și cel mai mare vis al meu e să o apăr , să lupt pentru ea ! România,te iubesc ! La mulți ani ție dragă Românie, la mulți ani tuturor românilor din țară și de peste meleaguri ! Fiți mândri că aparțineți unei țări atât de falnice, și plină de istorie, cu oamnei mari, buni, curajoși și omenoși !

În aşteptarea iernii...

E 20 noiembrie, şi este frig, foarte frig. Suflul meu se vede ca un fum (de la o ţigară). Şi tot ambientul ăsta mă duce cu gândul la iarnă, la zăpadă, la Crăciun.. şi mă face să îmi doresc şi mai mult să ningă, să mă trezesc, iar la geam să cadă încet fulgi mari, albi şi pufoşi. Iubesc iarna, e anotimpul meu preferat ! Iarna se întâmplă minuni, iarna e un anotimp gingaş, pur, un anotimp magic. Iarna am trăit cele mai frumoase experienţe din viaţa mea: iarna m-am născut, iarna m-am îndrăgostit de iubitul meu, iarna am petrecut momente magice... Iar acum linişte, aştept.. aştept să fie decembrie, să vină iubitul meu acasă, să fim împreună, să ningă, să sărbătorim Crăciunul, aniversarea noastră, Revelionul, să ne dăm cu sania şi câte şi mai câte. Iarna e frumoasă. De Crăciun se înfăptuiesc minuni,iar asta o ştiu foarte bine. Nu îmi place când e frig, şi când e rece însă acestea sunt compensate de fulgii adorabili care cad jos, parcă aşezând peste pământ o plapumă, şi ascund absolut orice imperfecţiune a lumii. Apoi ...apoi copii, care sunt îmbujoraţi şi aleargă târând după ei o sfoară de care e legată săniuţa. Iubesc dimineţile reci, când geamul e îngheţat şi are pe el diferite urme ,iar când deschid uşa ,un aer rece, tăios mă loveşte în faţă făcându-mi bujorei, bujorei rozalii. O aştept, o aştept cu nerăbdare să vină ! Deja şi-a trimis gerul şi aerul rece, acum o aştept să vină cu toată "garderoba" ,şi anume fulgii.

Emoţii,bucurie şi mulţumiri !

O vorbă din popor spune aşa : ''Cine nu are bătrâni să îşi cumpere'',mare vorbă este asta ! Am demarat o campanie şcolară împreună cu elevii liceului unde învăţ pentru a ajuta nişte bătrânei de la un centru. Niciodată până acum nu am călcat într-un centru de genu, am rămas uimită, şocată şi cu lacrimi în ochii ! Nu am stat mult, timpul nu mi-a permis, însă în cele 15 minute cât le-am împărţit bătrâneilor câteva pacheţele am văzut 22 de suflete care îşi petrec zilele pe coridoarele şi în saloanele acelui spital. Am văzut oameni la pat, oameni cu membre amputate, însă cu toţi au avut un zâmbet cald şi dulce când ne-au văzut, şi cuvinte de mulţumire şi sănătate adresate nouă ! Ieşind pe poarta spitalului m-am gândit la copii care şi-au trimis acolo părinţii, bunicii.. Nu îi judec, şi mama mea a fost nevoită să o trimită pe bunica într-un centru asemănător pentru că de acasă nu reuşeau să se ocupe de ea, însă..totuşi mi se pare un lucru rău, să nu îţi ţii părinţi lângă tine ...atâta timp cât îi ai şi te poţi bucura de ei. Nu pot să cred că pentru unii copii părinţi devin o povară, şi îi dau statului să-i ''îngrijească''. Unde am fost eu..nu prea erau condiţii, camerele erau albe,cu paturi de fier, nu era deloc un aspect de cămin, nu emanau acele camere căldură. Oricât de bătrân ai fi, consider că ai nevoie de un spaţiu cât de cât familiar în care să îţi petreci ultimele zile... A fost o experienţă tristă, şi totodată înduioşătoare, am văzut câteva bunicuţe care m-au făcut să lăcrimez, atunci când le-am văzut privirea, când le-am auzit mulţumirile şi vorbele calde. Am stat şi m-am rugat pentru un moment, să îmi ajute Dumnezeu să îmi împlinesc visele şi să îmi dea atâta putere încât să am grijă de părinţi mei, să le pot mulţumi pentru tot ce au făcut ei pentru mine, şi la rându meu, să am parte de nişte copii care să nu mă părăsească niciodată la un centru !

Eu..şi atât !

Astăzi am de gând să povestesc despre mine. Cine sunt eu? Ce fac? Cu ce mă ocup ?.. şi multe altele. Eu sunt M,aşa cum m'am prezentat de la început. Nu sunt majoră, încă sunt elevă, elevă de liceu. Îmi place foarte mult să zâmbesc, şi să râd, de aceea rar sunt văzută tristă. De multe ori, şi când sunt tristă zâmbesc, pentru că eu cred că întotdeauna e bine să ştii doar tu ce ai în suflet..şi atât ! Când chiar nu mai pot, când sunt distrusă, terminată ..atunci mă mai descarc şi eu, prin lacrimi...plâng. Iar după aceea iarăşi zâmbesc. Am avut o copilărie frumoasă, sunt ardeleancă şi m'am născut la munte, într'un sat. Am 2 părinţi extraordinari, şi un frate incredibil. Pe lumea asta cel mai mult îmi iubesc familia, iubitul şi ''sora''(prietena mea cea mai bună: M). Au fost, sunt şi sunt absolut sigură că ei vor fi lângă mine mereu,de aceea îi iubesc şi îi stimez enorm de mult. Sunt o fire veselă, mereu plină de viaţă şi cu multe, multe glume în program. Mă supăr foarte uşor, şi nervii mei sunt tare scurţi, de aceea mulţi îi ''prind de picioare'' şi au de'a face cu gura mea, care nu tace nici când mi'e bine, nici când mi'e rău. Vorbesc foarte mult, şi cu rost şi fără rost şi îmi place să fac haz de necaz. Îmi place să nu mă arăt tuturor cine sunt, să port mereu o mască, sau un scut(cum îi spune iubitul meu) pentru ca cei din exterior să nu'şi dea seama că în spatele persoanei şi caracterului puternic ce'l afişez zi de zi, se ascunde un suflet mare, o persoană blândă, care şi'ar da şi sufletul pentru ca cei dragi ei să fie fericiţi. De mică am fost descurcăreaţă şi curajoasă şi nu am avut frică de nimic şi nimeni. Am fost, şi sunt o copilă răsfăţată, care a primit aproape tot ce şi'a dorit, care a fost încurajată mereu de părinţi ei atunci când avea probleme cu replica : ''Stai liniştită, orice s'ar întâmpla mami şi tati nu te lasă la greu !'' Şi nu m'au lăsat ! Mă uit în fiecare zi în oglindă şi'mi dau seama că am crescut, că m'am maturizat, şi că încet încet îmi pierd din curaj, tupeu, idei... şi mă gândesc că mai am atât de puţin şi voi lovii viaţa din plin. Însă, am încredere în mine şi în forţele mele. Am învăţat să mă apreciez singură, pentru că ştiu că sunt o fată diferită şi specială în felul meu, aşa cum suntem cu toţii de altfel. Deşi am avut multe tentaţii în viaţă, sunt mândră de mine că am trecut peste toate, şi astăzi nu sunt o ruşine pentru părinţii mei, ci majoritatea persoanelor îmi felicită părinţii pentru că mă au, şi sunt aşa. Eu am călcat prima dată într'o discotecă la 11 ani, iar acolo am avut ocazia să învăţ toate prostiile, însă nu am învăţat decât ceea ce a trebuit şi a fost bun...cred. Sunt de părere că în viaţa asta ai de ales mereu între ce să faci, între bine şi rău, iar decizia e doar la mâna ta. Şi eu am ales din fiecare ce am crezut eu că e bine. Nu m'am apucat de fumat(deşi mai pipez la chefuri câte una) pentru că am crezut şi cred că în loc de un pachet de tigări mai bine'ţi iei o pereche de cercei sau altele. Nu m'am drogat pentru că mi'am văzut prieteni distruşi de droguri şi unii ajunşi în pragul morţii. Şi nu sunt o târfă care se întinde pe toţi pereţii cluburilor şi prin toate maşinile, pentru că am văzut că băieţii apreciază mai mult fetele cuminţi. Îmi place să fiu sufletul petrecerilor, să râd cu toată lumea şi să îmi fac prieteni oriunde mă duc. Ador să aud aprecieri din partea celor dragi şi mă doare când sunt bârfită de cei pe care'i credeam prienteni buni. Ştiu să mă comport în orice fel de situaţie, şi deşi am trecut în viaţa asta prin multe greutăţi si în unele momente tot ce mi'am dorit a fost să mor, Dumnezeu mi'a arătat, prin unele gesturi, că mă vrea aici, pe Pământ, şi cred că are un plan cu mine, un plan pe care m'am hotărât acum 2 ani de zile să'l duc la capăt, indiferent de ce greutăţi îmi mai apar în cale !

Invidia.

Cred că oamenii care au multe afaceri, care au o situație financiară super și care au funcții de conducere sunt niște oamnei triști. Pentru că automat celebriatatea și funcțile aduc odată cu ele invidia, supărarea, și multe altele. Oamenii nu mai știu să fie buni, să se bucure pentru succesul apropiatului său, ci, atunci când cel de lângă el are succes în loc să îi fie alături, să-l susțină, să-i de încredere, îl sapă pe la spate, încearcă să-l pună la pământ, îl vorbesc pe la spate...etc. Uneori mi-aș dorii ca lumea să fie asemeni mie, nu sunt cea mai bună persoană de pe planetă, însă cu siguranță sunt umană și am calități umane. Am trăit-o pe pielea mea astea 2 zile, ieri și astăzi. Am învățat că, de-abia atunci când îți e greu vezi cine îți e prieten cu adevărat și cine nu. Și eu am văzut. Și mi s-a rupt sufletul când mulți dintre cei pe care eu îi numeam prieteni s-au dovedit niște falși, niște mincinoși gogonați, cum zice vorba . Însă poate e mai bine așa, Dumnezeu mi-a arătat cine îmi e alături și cine nu. Mi-e greu să știu că atâtea persoane nu mă plac pentru că am un stil diferit de a vorbi, de a mă exprima, pentru că mă îmbrac într-un anumit fel..cică..În fine, mi-am dat seama astăzi, în urma unei discuții cu o doamnă profesoară (de la care nu mă așteptam să fie așa de ok, de sociabilă, comunicativă )că nu merită nimeni să ma schimb eu, sau felul meu de a fi :) Și așa voi face ! Deși eram gata să renunț la funcția de vicepreședinte al Consiliului Elevilor și la șefia clasei, m-am hotărât să nu dau satisfacție nimănui ! Sunt puternică și voi fi în continuare, și am să lupt pentru ceea ce am câștigat !

Weekeeeeeeeeeeeend !

Și..în sfârșit weekeeeeeeeeeeeeeeeend ! Mult așteptatul și iubitul weekend,mai ales atunci când vine după o săptămână lungă,lungăă,lungăăă... Nu am mai postat nimic pe blog, pentru că săptămâna aceasta am fost ”busy” la maxim ! Programul meu a fost unul foarte încărcat : școală, treabă pe acasă, m-am mutat (dintr-o cameră-n alta) și așa mai departe... Am învățat săptămâna asta că vorba ”unde-s 2 puterea crește” e adevărată :), asta în urma a unei munci făcute acasă, împreună cu toată familia. Mi-am găsit acel DVD, ieri, făcând curățenie. Era blocat în DVD-RW, și nu se vedea. Am fost cea mai fericită din lume pe moment ! Și mi-am adus aminte pe moment ce făcusem cu el . A fost o fază tare..interesantă. Sunt deja așa sătulă de școală, abia aștept vacanța...abia aștept să-mi iau iubitul în brațe ! Mi-e atât de dor de el..pf, nu am cuvinte să exprim tot ce simt ! Visez la ziua când va veni acasă, și mă va strânge tare, tare-n brațe ! Și ziua aia e aproape..mai sunt 2 luni, atât. Și eu sunt puternică, la urma urmei 2 luni e nimic pe lângă 7. Îl aștept acasă, îl aștept să-mi demonstreze multe dintre promisiunile făcute :) Dacă mă va dezamăgi din nou, îmi pare rău !...pentru el ! Eu nu am scrupule, nu atunci când sunt batjocorită ! Dar să continuăm cu weekendul, adorbilul weekend :D E unul destul de încărcat, la fel cum a fost și săptămâna asta, însă pe cât pot mă voi recreea și îmi voi umple bateriile, pentru că mă așteaptă o săptămână de teste. Weekend plăcut tuturor :) !

Părinții,cel mai de preț lucru !

Această postare le este dedicată întru totul părinților mei,unicul meu sprijin la greu,singurii care se bucură odată cu mine,și persoanele care mă iubesc enorm indiferent de ceea ce fac,greșesc,etc ! Niciodată nu o sa le pot mulțumi cum se cuvine pentru tot ce au făcut ei pentru mine de când m-a adus mami pe lume. Deși au început de jos,și le-a fost destul de greu l-a început și eu am venit repejor în familie ei s-au bucurat de mine, și mi-au făcut întotdeauna poftele,niciodată plângându-se că nu ar avea,s-au nu ar putea. Am moștenit de la fiecare câte ceva,atât fizic,cât și psihic. De la tati am luat seriozitatea,caracterul puternic și optimismul iar de la mami am luat veselia și tot ceea ce se ascunde sub caracterul acela puternic : sentimente ! Atât de la tati, cât și de la mami am luat onestitatea, curajul și tupeul. Iar de aici, am fost învățată să fiu puternică, să nu mă las niciodată doborâtă la pământ, pentru că ”POT ORICE!”, așa-mi spuneau ai mei. Am fost un copil răsfățat,și încă sunt. Am fost alintată de mică,atât la propriu cât și la figurat. Ai mei, mereu au știut să-mi spună vorbe calde, și să îmi vorbească frumos, însă când era necesar eram și certată. La orice problemă ei m-au susținut, mereu spunând tati ”cine se i-a de prințesa mea,nu va ajunge bine” ! Tot în ei,am găsit și cei mai buni prieteni,care știu să te asculte la necaz,fără să fugă repejor să ducă vorba și necazurile tale. Iar aici, aș sublinia cuvântul mama,pentru că ea e mereu alături de mine la greu,ea mă susține și mă învață numai lucruri bune, indiferent de prostiile și porcăriile ce le fac. Mereu părtinți mei au știut să fie acolo când aveam nevoie de cineva,și să îmi dea un sfat. Întotdeauna când m-au învățat ceva, și nu am ascultat, am ajuns rău. Le mulțumesc din suflet pentru fiecare zi care mi-o oferă în preajma lor, pentru fiecare zâmbet, pentru că îmi fac aproape toate poftele și încearcă să mă țină cât pot ei de bine. Sunt mândră oriunde ies în lume cu ei, și mereu voi fi așa ! Sunt mândră pentru că am alături de mine 2 persoane puternice, care s-au iubit, și datorită iubirii lor eu am ajuns pe această lume. Regret din suflet atunci când îi supăr sau îi dezamăgesc,și încerc pe cât pot să fiu un copil exemplu,un copil model...însă asta nu-mi iese întotdeauna. Poate nu i-am făcut mereu mândrii de mine, însă am încercat să nu îi fac nici de rușine în lume ! Mă mai și ceartă, recunosc, însă am învățat că fac asta pentru că îmi doresc binele, nu pentru că vor să se pună rău cu mine. Nu îmi va ajunge o viață întreagă să le mulțumesc pentru tot ce au făcut ei pentru mine ! Îi iubesc enorm de mult, și fiecare zi alături de ei, e o binecuvântare ! Și mândră pot afirma că am cei mai buni părinți din galaxia asta !

Experiență ciudată :|

Salutăăriii ! Nu am mai scris iarăși de mult,din cauza școlii,care-mi ocupă mai tot timpul. Însă acum,simt că trebuie să mă descarc ! Astăzi am avut parte de ce-a mai ciudată experiență din viața mea,o experiență care și acum mă ține blocată pe gânduri. Să încep cu începutul : Mi-am dus laptopul la școală,pentru a-mi pune profu de informatică un alt windows și câteva programe care-mi folosesc la școală,ok..de aici totul bine și frumos. A trecut ziua frumos,iar la ultima oră,am mers în cabinetul de informatică. M-am pus la catedră lângă domnul profesor,mi-am deschis laptopul și așteptam sfaturile domnului profesor. Ok,iar de aici începe cea mai ciudata experiență a mea : mi-am scos cd-u cu windows și l-am pus în dvd-rw,iar apoi m-am uitat de memoria laptopului meu,totul sub ochii profesorului meu. Apoi s-a așezat lângă mine,și a intrat să se uite ce am pe acel cd,la care un mesaj îl anunță că nu este niciun cd în el,moment în care se deschide si dvd-rw-u. Apoi șoc total : era gol ! :| Pe loc mi s-a făcut rău, am început să tremur, m-am albit de spaimă... Nu îmi puteam explica,și nici acum nu pot ! Cum a putut dispărea cd-u ăla,din moment ce nu a fost nimeni în preajmă care să se atingă de el ?! Atât eu,cât și proful meu am fost șocați, speriați, palizi și fără vreo explicație clară . L-am căutat peste tot,nu e nicăieri,parcă ar fi intrat în pământ. Am atâtea întrebări în minte, (dar acum chiar că nu poate să-mi explice nimeni) și sunt speriată,foarte speriată ! Iar cea mai urâtă chestie e că nimeni nu crede ce s-a întâmplat,în afară de proful meu,care a fost prezent și câțiva colegi.. A fost o chestie ciudată, urâtă și stranie !

Dragostea nu are cuvânt !

Scuze că nu am mai scris,însă am început școala și îmi ocup mai tot timpul cu teme,învățat și...recunosc ! ..și cu prietenul meu și Sfântul Facebook. Da...prietenul meu,acum așa îi spun. Ne-am împăcat,după multe,multe rugăminți,vorbe frumoase,păreri de rău,umilințe,etc...toate din partea lui. Am simțit eu că,chiar suferă și îl doare tot ce s-a întâmplat,și că,chiar regretă din suflet...astfel nu se ruga de mine atâtea zile în șir,deși eu nu îl băgam în seamă,nu?! Și iarăși,pentru el mi-am încălcat cuvântul. Deși am spus că nu îl voi mai ierta în veci,am făcut-o...am făcut-o pentru că îl iubesc. Și sentimentul acesta de iubire e mai puternic chiar și ca orgoliul meu. Însă...tot ce a fost a lăsat urme asupra mea,urme care se văd și se simt..și dor! M-a pierdut oarecum,a pierdut-o pe M a lui aia care eram acum 2 săptămâni. Fetița aceea prostuță care credea tot,care spunea tot,care și-ar fi dat și sufletul pentru iubirea lui. Acum..acum sunt o nouă M. Una mult mai puternică,orgolioasă,egoistă și puternică,mai puternică ca niciodată ! Au fost 2 săptămâni în care am învățat că fără el pot trăi,ceea ce nu credeam că e posibil. Însă totuși..faptul că îl iubesc nu m-a lăsat să renunț la el,nu acum,nu așa,nu aici. În sufletul meu nu l-am iertat,recunosc,și nici nu voi uita niciodată ce mi-a spus. Însă sper ca într-o zi să-l pot măcar ierta,atât... Și atunci când îl voi ierta probabil atunci voi putea avea din nou încredere în el (ceea ce nu prea mai am),și să redevin măcar pe jumătate cum am fost înainte. De-abia acum apreciază ce a avut,ce a pierdut: fiecare vorbă dulce,cuvânt și cel mai important încrederea mea în el. Și dacă mai continua în acea seară,poate mă pierdea pe mine...forever ! Și mă gândesc că viața asta nu e corectă,mi-e așa de ciudă că trebuie să mă comport cu el așa...încă ceva mă stăpânește,nu mă lasă să fiu altfel..și cred că ăsta e orgoliul,orgoliul imens,ce a crescut datorită unor cuvinte,imens în mine și în sufletul meu. Totuși..sper ca într-o zi să redevenim cum ce am fost cândva,să am din nou încredere în el și în vorbele lui și să fim fericiți. E tot ce-mi doresc...

Întrebări ...fără răspuns !

Parcă ce e în sufletul meu s-a transformat în vreme,în timp urât ... Plouă de 2 zile,e înorat,e rece,e un timp posomorât,ca și mine,de altfel. Dacă aș lua-o după mine..eu sunt singură,nu mai am iubit ! Însă dacă am lua-o după el..încă mai suntem împreună. Și decizia e în mâinile mele. Eu aleg,am această libertate... Și nu știu ce să aleg : să uit că m-a jignit,că m-a mințit,să trec peste toate,și să îl iert și să mergem mai departe sau să renunț odată pentru totdeauna la el,la noi ? Îmi pun această întrebare de 26021997 de ori în fiecare zi,în fiecare oră,minut...și tot nu găsesc un răspuns. Îl iubesc,și de aceea nu am puterea să renunț dintr-o dată la el,la noi. Mi-e atât de greu să-l văd așa supărat,distrus... Mi se rupe sufletul când îi aud glasul,când îi simt supărarea,când îi văd și aud vorbele. Știu că regretă,se vede pe el,se vede că îl doare sufletul când îmi aude vorbele,când îmi vede indiferența,când mi-o simte...și lucrul ăsta mă bucură pe o parte,însă pe alta,fiecare cuvânt urât pe care i-l spun mă doare,mă înțeapă la inimă..mi se rupe sufletul la fiecare vorbă ”goală” și indiferentă pe care i-o adresez. De fiecare dată când nu îi răspund la întrebări,mă țin cu pumnii de ce apuc,să nu o fac...mai bine plâng și sufăr,decât să îi arăt ce e în mine. Și totuși,să mă împac cu el..parcă nu mai vreau. Parcă mi-a ajuns. M-a rănit enorm cu ultimele vorbe spuse,cu felul în care...și-a permis să mă jignească,deși eu nu am făcut-o niciodată în felul acela ! Mă gândesc că așa gândește de fapt despre mine,că de fapt urmărește ceva.. Am gânduri ciudate,urâte..de necontrolat... Parcă nu aș fi eu :( Dar totuși eu sunt. Orgoliul,la care,cândva am renunțat pentru el,acum m-a acaparat,și parcă vrea să mă apere,de aia nu mă lasă să mă împac cu el ... Și mă gândesc ...dacă nu mă voi mai împăca cu el,ce voi face ? Îmi va fi bine? Îmi va fi rău ? Va fi greșeala vieții mele ? Sau într-o zi voi întâlni alt băiat care să mă facă mult mai fericită,să mă iubească mult mai mult ..să fie al meu în totalitate,să simtă exact ce-mi doresc ? Nu știu...sunt întrebări cărora nu le găsesc un răspuns...încă !

Jignirile nu sunt vorbe !

Cel mai crunt lucru din lume e să fi jignit...de către persoana pe care o iubești cel mai mult ! Câtă durere și suferință poți simți,e de neimaginat. Și nu înțeleg...cum poate,cel care îți jura iubire,cel care îți spunea că ești cea mai bună dintre toate să te facă în ultimul hal,să îți vorbească ca la ultimul gunoi...doar pentru că e nervos. Eu sunt mama supărăcioșilor și cea mai orgolioasă persoană din lume însă pentru că l-am iubit și îl iubesc enorm niciodată nu l-am jignit.. Da,recunosc,i-am mai vorbit urât,însă nu l-am jignit niciodată..nici măcar când i-am spus că vreau să ne despărțim,nici când m-a supărat în ultimul hal..niciodată nu l-am jignit ! Si nici eu nu am meritat să fiu jignită ! Cu toate că îl iubesc ca ochii din cap,cu toate că e iubirea vieții mele,cu toate că e sufletul meu ...nu îl pot ierta ! L-am iertat când m-a mințit,l-am iertat când a făcut prostii,l-am iertat când a băut,însă nu pot să îl iert că m-a mințit și m-a jignit..niciodată ! Cum o să îl mai iau eu în brațe? Cum îl voi mai putea săruta ? Cum îl voi mai putea privi în ochii pe cel care mi-a vorbit ca la ultimul gunoi al străzii...cum ?  L-am iertat pentru atâtea,dar de data asta nu mai pot,chiar nu mai pot ...mi-a ajuns,sunt sătulă ! Și eu am defecte,ca toată lumea..dar nu are nimeni dreptul să mă judece,sau să mă critice ! Sunt stăpână pe mine și pe viața mea,și numai în fața lui Dumnezeu voi mai da eu socoteală ! În rest...în a nimănui ! Nu îl voi ierta nici de mâine îmi va fi la poartă,nici de îmi va aduce un buchet imens de trandafiri,nici dacă mi-ar aduce cele mai frumoase haine din lume..pentru nimic nu îl voi mai ierta ! Mi-a ajuns suferința ! Dacă aș mai continua,probabil aș mai suferi ani de zile..dar așa în câteva luni voi uita..îl voi uita ! Viața mea merge înainte,eu sunt tânără și știu că acolo...undeva,e fericirea mea :) 
 Se spune că ce e frumos trece repede,însă nu e adevărat. Fiecare doarme după cum își așterne. Dacă vrea bine,face bine,dacă vrea rău,face rău. Eu nu știu ce fac..fac bine,fac rău.. nu îmi pot răspunde la această întrebare,și la multe altele. Nu știu ce e cel ma bine pentru mine. Și oare chiar așa,știe cineva cum e cel mai bine ? Îmi poate da cineva o garanție că,făcând un lucru va fi bine ? sau rău?...după caz. Dar atunci când te saturi de tot,atunci ce e de făcut ? Când pur și simplu nu mai știi nici o scăpare,nimic... Încerci să faci să fie bine pentru toată lumea..și uiți de tine. Iar uitând de tine,începi să uiți de tot ceea ce ține de tine : binele tău,sentimentele tale,absolut tot. Așa am făcut și eu,am uitat de mine,nu m-am gândit deloc la mine,și acum ce fac ? Acum sufăr,iar în momentul actual ascult jigniri...jigniri si vorbe urâte ! Că na,cică asta merit. Dar nu e adevărat,nu merit ! Nu sunt ca celelalte fete ! Sunt unică prin comportamentul,prin personalitatea,sufletul,ochii și gândirea mea..lucruri pe care nu le poate schimba nimeni,niciodată ! Merit ce e mai bun,cu toți merităm ce e mai bun ! Nu merităm jigniri și vorbe urâte,nu merităm să fim puși ”la colț” de niște persoane la fel ca noi,care nu sunt cu nimic mai bune sau mai rele ca noi ! Suntem egali,și avem drepturi egale,nu e corect să fim judecați de niște persoane asemenea nouă,ci numai de Dumnezeu ! Cu toți merităm lucruri bune,atâta timp cât noi oferim dragoste,sentimente curate și puritate !

Aproape de ”sfârșitul drumului” !

Un drum care a fost anevoios,care a avut momente unice,momente vesele,triste.Un drum care e pe final..Se pare că încet,încet se termină. Se termină frumoasa mea poveste de dragoste. Și probabil e din vina mea,pentru că dacă aș vorbi altfel ar fi mai bine. Dar nu vreau,într-adevăr,am un orgoliu uriaș,parcă mai mare ca niciodată. Acum câteva minute mi s-a spus că primesc câteva ore să mă gândesc ce vreau,dacă mai vreau să continuăm sau nu (deși de o săptămână îi spun aproape zilnic că vreau să o terminăm). Probabil vrea să mă mai știe câteva ore a lui,sau poate se gândește că mă voi răzgândi și va fi bine,cine știe?! Mă doare enorm tot ce se întâmplă,dar m-a durut și mai mult toate cuvintele ce mi le spunea,toate planurile ce ni le-am făcut. Mă dor pentru că de fapt ele nu există. Pentru că dacă câteva dintre ele nu s-au întâmplat,probabil nici altele nu se vor întâmpla,deci rezultă că sunt toate niște minciuni. Am trăit aproape 2 ani o minciună. Am crezut până săptămâna trecută fiecare vorbă,fiecare cuvânt,fiecare plan spus de el. Credeam că nu e real ce se întâmplă,m-am considerat cea mai norocoasă fată din întreaga lume că îl am,că e al meu. Acum mă consider cea mai fraieră din lumea asta. Eu știu că am meritat mai multe. Și eu am mințit,dar aia a fost acum multe luni,și am făcut-o pentru binele nostru,pentru că dacă dezvăluiam atunci adevărul,nu ajungeam astăzi aici. El în schimb,nu m-a mințit pentru binele nostru,a făcut-o pentru binele lui,probabil. Pentru că mie nu mi-a fost bine deloc ! Peste toate astea,îl iubesc. Îl iubesc din tot sufletul meu,și mi se rupe sufletul la fiecare vorbă urâtă și indiferentă pe care i-o adresez. Nu e corect,într-adevăr,că e așa. Mi-aș dori să pot simți ură pentru el,să pot să îl las în pace,și să trec peste noi. Să nu am inimă. Dar am,din păcate,și e la el... Se spune că orice poveste are un sfârșit,cred că ăsta e sfârșitul nostru. Poate până aici am fost destinați împreună. Am învățat multe de la el,de la relația asta,și aș fi bucuroasă ca și el să fi învățat câte ceva. Peste tot răul,știu că e un băiat bun,și sper ca într-o zi să își găsească o fată asemeni lui,o fată cu care să fie fericit,care să îl facă fericit. Poate că eu nu am știut să îl fac,pentru că dacă aș fi știut probabil nu m-ar fi mințit cu nimic,și ar fi făcut toate lucrurile acelea pe care mi le-a promis,jurat,spus. Dar nu le-a făcut ! Mă învinovățesc pe mine,pentru ce a făcut el. Știu că voi suferi enorm când se va pune stop relației ăsteia,însă viața merge înainte. Acolo,undeva,știu că și pe mine mă așteaptă zile fericite... /sau poate mă voi decide că vreau să merg mai departe în relația asta?!

Orgoliu vs Sentimente

Orgoliul e mai important ce ceea ce simțim ? Ca iubirea ? Asta e întrebarea ce mi-o pun acum. Mă doare sufletul,pentru că mă comport urât cu cel pe care îl iubesc enorm,pentru că îi vorbesc indiferent,deși lacrimile îmi curg pe față în fața laptopului. De ce o fac ? O fac pentru că mă simt trădată. Pentru că am fost mințită. Pentru că mă doare și pe mine ceea ce îmi face. Pentru că de o săptămână nu știe să se mai comporte frumos,decât atunci când ameninț că vreau să ne despărțim...și asta ce e ? Interes sau dragoste ? Mă iubește și nu vrea să mă piardă sau are vre-un interes ..? Habar nu am. Poate e doar din cauza distanței,poate că dorul vorbește. Aș vrea să mă pot opri,să îi spun că regret că vorbesc așa cu el,dar nu pot să o fac..sau nu vreau ?! Cine știe.. Eu nu,sunt confuză în legtură cu mine,cu el,cu noi. Și parcă..nu îmi mai doresc nimic de la noi. Și parcă asta e doar o toană de a mea. Îmi spunea astăzi la horoscop că trebuie să învăț să ascult dacă vreau să fie bine,și am încercat,dar parcă totuși orgoliul din mine nu vrea să mă lase,să mă lase să fiu fericită ..poate. Nici nu știu ce simt,e o vraiște în capul meu. Mă gândesc că poate ar fi bine să o lăsăm așa,pentru că dacă deja a început să mintă,să nu mai aibă încredere în mine și altele,nu mai avem viitor. Am început să mă îndoiesc de sentimentele lui,de fiecare cuvânt pe care mi-l zice,ceea ce înseamnă că și încrederea mea în el,e slăbită. Se spune că orice poveste are un sfârșit,poate că și al nostru e acesta. Poate că de fapt..nu am fost sortiți unul altuia. Poate și eu,și el merităm ceva mai bun. Ceva care e undeva acolo,și ne așteaptă. Nu mai este înțelegere,nu mai este încredere...mai sunt doar sentimente,care nu au nicio șansă în fața încrederii și a înțelegerii. Nu am fost capabili să ne păstrăm unul pe celălalt. După un an și 8 luni,nu avem încredere unul în celălalt. Nu avem încredere în niște chestii banale,cum să avem în altele,mai importante ? Se pare că ne-am pierdut undeva pe drum. Sau s-a produs o ruptură între noi,și nu găsim ață,să o coasem.

Prietenie adevărată !

Aș vrea să povestesc despre prietena mea. Ea are același prenume ca și al meu. Suntem două M ! Am cunoscut-o pe clasa 1,ea era cea mai deșteaptă din clasă,eu eram de talie medie,nu pentru că eram vreo ”prostănacă” (am învățat să citesc la 5 ani,și tabla înmulțiri pe clasa 1)ci pentru că pur si simplu nu îmi plăcea să învăț,mă plictisea. Ok,totu bine și frumos. Imi aduc aminte bine primii ani de școală,când nu eram mari prietene deoarece eram 2 poluri opuse : ea era cuminte,prima în clasă,liniștită iar eu zurlie,încăpățânată,cu gura mare,nu-mi plăcea cartea,etc. Prietenia noastră a început pe clasa a 3-a,când la un proiect am fost alese să lucrăm împreună. Atunci a venit prima dată la mine. Iar de atunci am fost de nedespărțit. Pe clasa a 5-a am ajuns colege de bancă,eram primele. Pe clasa a 6-a însă am fost mutate,eu într-un colț de clasă,ea în altul,ambele în a 2-a bancă de pe margină. Am avut o ceartă,și ea și-a făcut noi prietene,și eu la fel. Nu ne-am vorbit aproape un an de zile,însă clasa a 7-a ne-a găsit colege de bancă,și,și cele mai bune prietene,din nou. Mi-a plăcut mereu să o învăț,să îi fiu alături. Deși e mai mare ca mine cu un an,pentru mine era mai mică,o vedeam ca pe-o soră mai mică,pe care mi-a plăcut să o învăț multe. Cu mine a fost la prima discotecă pe clasa a 7-a,de Paște,eu am știut prima de primul iubit,de primul sărut,de toate aceste chestii. Și-a făcut apoi un prieten,o relație serioasă și relația noastră s-a cam răcit aproape jumătate de an,până s-au despărțit. Nu am vrut să o acuz de nimic,și am încercat pe cât am putut să îi fiu alături,deși nu înțelegeam de ce se depărta de mine. Pe clasa a 8-a,in toamnă s-a despărțit de prietenul ei,și parcă a început să meargă iarăși bine cu noi..până în iarnă. La început aveam amândouă prieten,din aceași seară,pe 26,dar cum niciodată nu eram amândouă fericite,nu se putea parcă,ea s-a despărțit de el după 2 luni. Și apoi am înțeles de ce s-e depărtase de mine,am înțeles de fapt că relația ei,cea pe care o avea cu prietenul o absorbea,așa cum făcuse și relația mea,cu mine. Dar ea,la început nu a fost așa înțelegătoare. S-a terminat clasa a 8-a,vacanța de vară ne-am petrecut-o împreună,iar din toamnă eram la licee diferite,în locuri diferite. Relația noastră s-a răcit de tot atunci,aproape că nu o mai recunoșteam..cum vorbea,cum era. Am început să ne vedem tot mai rar,să pierd și să piardă tot mai multe una din viața celeilalte. Așa a trecut timpul,am ajuns în iarnă,unde la fel,ne-am petrecut puțin timp împreună,într-adevăr,din vina mea. Am evitat-o neintenționat,fără să realizez de fapt,așa cum făcuse și ea cu 2 ani în urmă. Totul până într-o seară,din primăvară,când ea a venit la mine. Am vorbit,ne-am adus aminte de vremurile bune,de vremurile noastre,de timpu când mâncam castraveți murați cu cașcaval (remediu pentru mahmureală),de perioada când stăteam cu orele în fața messengerului și vorbeam,de multe dintre lucrurile pe care le făcusem,de amintiri haslii,de faptul că noi două am fost ca două surori din prima clipă de când am devenit prietene. Și am încercat să căutăm motivul rupturii noastre,și l-am găsit. Era relația mea. Dar de data asta nu m-a acuzat de nimic,mi-a spus că își aduce aminte că eu nu i-am scos ochii niciodată in perioada când era cu prietenul ei,pentru că nu îmi dădea atenție,și am înțeles-o,dar a uitat,sau orgoliul nu a lăsat-o să își aducă aminte. Apoi ne-am povestit tot ce făcusem în ultimul timp,și mi-am dat seama privind la ea,că nu mai e copilul acela mic și inocent,ci devenise o domnișoară în toată firea,o domnișoară puternică. M-a bucurat mult asta. M-a bucurat că a învățat de la mine să fie așa,să fie tare,să nu se lase. Pe zi ce trece mă uit la ea,o ascult,și parcă seamănă tot mai mult cu mine : e puternică,nu mai tace nici de o ții de gură,nu mai e fetița aceea liniștită,știe ce vrea. Ea știe să îmi fie mereu alături,să mă asculte,să mă facă ”boulee” și eu ”jisătoare” . Suntem mereu împreună,avem aproape aceleași gusturi,și deși poate nu suntem împreună mereu la bine și la chefuri,cu siguranță ne susținem una pe alta la greu. Atunci când aveam nevoie de o vorbă bună,ea mereu era la capătul firului și mi-o spunea,și vreau să cred că mereu am fost și eu așa pentru ea. Prieteni adevărați sunt cei care de fapt nu se întorc,ei nu pleacă nicidoată !

Toamnă în sufletul meu.

E parcă prima zi de când am intrat în anotimpul toamna,când simt că e toamnă. Mi-e frig,mă simt rău,înghețată,fără vlagă în mine. E așa trist afară..sau în sufletul meu...nu știu ! E prima zi de când sunt singură. E prima zi,din toamna asta,când el nu mai e în țară. Ne-am împăcat,asta era ceva logic. Încă odată mi-am demonstrat,orgoliul meu e imens,dar pentru el îl calc în picioare la orice oră. Asta nu e bine,însă atâta timp cât cred în el,în noi o voi face fără ezitare. Simt un gol uriaș în stomac,au trecut peste 20 de ore de când nu i-am auzit glasul,și asta mă neliniștește. Sper că e bine,mă rog pentru el neîncetat,să ajungă cu bine. Nu am poftă de mâncare,dar încerc să ciugulesc câte ceva să nu pic pe jos. Am impresia că totul în jurul meu e schimbat..fără el. E cea de-a 2 toamnă tristă,din viața mea,o toamnă goală..sinistră. La orice pas simt că ceva lipsește. E ora 6,6 seara. La ora asta mereu mă suna și-mi spunea : ”Puiu,fac duș,pap ceva și vin în jos!” Și nu dura o oră,și era la mine. Deși e a 4-a oară când trec prin această fază,am impresia că mereu e la fel ca la început,la fel de dureros,de trist,de neobișnuit. A fost prima dată când am fost împreună 2 luni fix. Din 7 iulie până în 7 septembrie. Atunci a început vacanța mea,în 7,și ieri,tot în 7 s-a încheiat. Deja e totul trist,nu am chef de nimic. Aș vrea doar să stau...să nu fiu întrebată nimic,să fiu lăsată în pace,să îmi duc liniștită ”crucea vieții” în singurătatea mea. Dar nu e așa... Am o familie extraordinară,pe cât pot nu mă lasă singură,vorbesc cu mine,încearcă să-mi fure mintea de la probleme,de la el,de la tot...Bineînțeles,nu reușesc,dar eu îi las să creadă așa. Râd la glumele lor,îi ascult,vorbesc cu ei,dar ce e în sufletul meu probabil nu știe nimeni. Nu are cum. Abia aștept să mă sune,să-mi spună că a ajuns cu bine. Până atunci sunt într-un stres total. De acum trebuie să fiu iarăși tare,să îmi pun ”armura” pe mine,și să merg mai departe..singură. De acum nu mai e nimeni care să mă strângă în brațe,să mă sărute pe frunte și să îmi spună că totul va fi bine...până în decembrie. De acum duc totul singură. De acum când îmi va veni să plâng,îmi voi lua ursulețul ”Coccolino” primit în perioada când eram împreună,și voi plânge cu el în brațe,mă va alina el. De sărutatul pe frunte,nu voi lăsa pe nimeni să se ocupe,vreau să o facă el,când va veni acasă. Iar vorbele frumoase,mi le va spune în continuare pe messenger,acolo unde ne ducem noi viața când ne desparte târfa asta de distanță.

Furie; Egoism; Orgoliu .

Furioasă ! E cuvântul care mă definește cel mai bine în momentul acesta. Mă simt rău,mai rău decât m-am simtit oricând în toată viața asta ! Dacă acum câteva ore eram supărată că-mi pleacă ”inimioara”,acum sunt supărată pentru că eu tocmai am renunțat la noi,la mine și el. Vroiam să îi spun atât de multe..iar când îmi apare în poartă,nu e singur. Era cu ai lui. Pleca ! L-am avut în brațe un minut,m-a sărutat,mi-a spus că mă iubește. Eu am început să plâng. L-am respins. Nu puteam crede că tocmai mie mi se întâmplă asta. Nu m-a luat cu el...măcar să fim împreună câteva ore,până îl ia autobuzul. A plecat doar cu ai lui. Cu ai lui va și rămâne. Egoismul,orgoliul din mine,toate îmi sunt aliați de data asta. Nu mai vreau să știu nimic de el. M-a sunat...i-am răspuns,și i-am spus să mă lase în pace. Nu cred că o va face momentan. Am sperat până în ultima clipă când a pornit mașina că va spune ”haide puiule cu mine”..nu a făcut-o ! Mi-a rupt inima în sute de mii de bucăți. Nu pot să îl iert,nu vreau să o fac ! Mereu i-am spus că nu vreau să mă invit singură. Suntem într-o relație. Avem drepturi egale. Nu era așa greu,să mă ia cu el,să mă cheme cu el. Pentru mine erau importane alea 2 3 ore,pentru el..nu sunt. Acum mi-a adus un miliard de gânduri. Poate îl așteaptă cineva acolo,poate nu mă iubește așa mult cum spune...Însă de azi nu mai contează. I-am urat drum bun,și sper din suflet să ajungă cu bine. O să mă rog,să ajungă cu bine. De acum încolo,cred că o voi lăsa mai moale. A fost prima mea dragoste adevărată..și cum spune vorba,poate și ultima. Poate mă va convinge,și ne vom reîmpăca...puțin probabil,de data asta,sunt prea furioasă pe el,pe faptul că e a 4 oară când pe mine nu mă ia cu el,nu mă i-a să-l sărut,să-i fac cu mâna și să-l îmbrățișez. Pe faptul că pentru mine a avut doar un minut,un minut din ziua de astăzi.

Din nou..relație la distanță !

Simt că nu mai am aer ! De 3 zile nici poftă de mâncare nu am,mănânc cât să nu pic pe jos...În câteva ore ..pleacă. Inimioara mea pleacă. Din nou trecem pe ”relație la distanță”. Nici nu știu ce simt...Am în mine multă durere,atât de multă încât nu-mi pot opri lacrimile.Am furie,nervi..și undeva am dragoste și înțelegere. Știu că nu va fi ușor,dar știu că merită. Știu că,atunci când va veni acasă va fi bine,nouă ne va fi bine ! Sunt optimistă în legătură cu noi,și cu viitorul nostru. Însă oricum,după exact 2 luni,parcă nu mai am aer,sufletul mi-e gol,terminat. Nu pot crede ce se întâmplă. Nu pot crede că toate momentele frumoase vor dispărea,și până de sărbători îmi duc singură răul...și binele. De fapt,nu sunt singură,el și de la 2000 de km e alături de mine,mereu ! Încep din nou să am sentimentul acela de ură uriaș în mine,de ură pentru distanță,pentru că mi-l ia mereu de lângă mine! Nu e corect...nu e ! De ce noi ? De ce nu trec alții prin greul ăsta ? De ce trebuie să sufăr eu așa ? De ce nu poate fi bine și în țara asta ? ..De ce...m-am săturat ! Acum...nu știu dacă voi merge cu el să-l conduc la autobuz,dar tare mi-ar plăcea...Am atâtea să îi spun,și am impresia că nu îmi va ajunge timpul,că nu i le voi putea spune pe toate... O să îmi fie un dor extrem de el,de ochișorii lui,de săruturile lui,de îmbrățișarea lui...de tot ce ține de el ! Tot ce vreau e să aibă grijă de el acolo,si să aibă un drum bun,să ajungă cu bine. Iar de acolo,vedem noi,ne descurcăm ! Încerc să mă încurajez singură,să mă gândesc că oricum,el va pleca,indiferent dacă plâng sau sunt puternică. Dar am mii de lacrimi în mine. Până în penultima zi nu am plâns (ieri). Dar astăzi,nu mă poate opri nimeni,am tot dreptul și vreau să o fac. Vreau să mă descarc. Doamne,ce mi-aș mai dorii o zi cu el,o seară petrecută frumos,uitându-ne la filme,glumind,râzând...Abia acum regret fiecare ceartă și moment petrecut altundeva în afară de brațele lui. Mă alină piesele din Winamp,și totodată îmi încarcă sufletul...E din nou un ”inceput”,pe care deși am mai trecut prin el de 3 ori,tot nu am puterea să fiu tare. Cu cât petrec mai mult timp singură,acum,am unele îndoieli...care mă fac să simt,că nu știu ce mă așteaptă de data asta...Dacă va fi bine,sau nu va fi...

Lipsă de corectitudine.

Zilele astea am avut parte de niște experiențe tarii de tot,experiențe din care am avut foarte mult de învățat. Am încercat să-mi scap liniștita viețișoară de o domnișoară care mi-o cam bruia. Așa că am apelat la ceea ce mă pricep eu destul de binișor : hacker-eală. I-am spart parole,una-alta,ca să ajung la informații. Informații legate despre viața ei. Apoi,am vrut să îi transmit să îmi lase în pace ”suflețelul”,și am făcut-o prin prietenul ei,băiat de treabă de altfel. Ca să,am surpriza,să mă sune prințesa seara și să-mi spună că o va face,că nu are nicio intenție negativă,că ea doar încerca să-mi salute prietenul,pentru că ei s-au avut bine,și ea nu-l va mai căuta,apoi mi-a urat numai bine,chestii dastea,etc. Ok,m-am calmat. Deja îmi făcusem planuri să-i dau pace odată pentru totdeauna. Doar că,a doua zi,dorind să fiu simpatică,îi mulțumesc prietenului ei,pt gestul făcut,că m-a ajutat,și i-a spus,și parese că se rezolvase totul. Însă,am avut surpriza să aflu,că defapt,prințesa,spuse că între ea și prietenul meu nu fusese nimic(deși ei au avut o relație de 2 ani),deci eu picasem o mincinoasă,o frustrată,și o invidioasă (Și acum să fim serioși,invidioasă pe ce sau pe cine ?Pe ea? De ce aș fii ? Sunt și eu o fată atrăgătoare,inteligentă,răsfățată,am o familie unită,un frate,casă,mașină,banii..de toate. Pe deasupra îl am pe pritenul meu,care mă iubește,și nu m-ar lăsa pentru nicio fată din lume. Și dacă era să fiu invidioasă,găseam o fată aici,mult mai atrăgătoare decât ea,în România,nu trebuia să trec granița.). Bineînțeles,eu nu avusem de ce să mint,așa că îmi sun prietenul,să-mi aducă ceva poze cu ei doi,ca să demonstrez cine e mincinosul aici. Între timp,o prind și pe ea pe skype,și îi spun să nu mai mintă,să recunoască,o întreb dacă îi e rușine cu trecutul ei,etc. Apoi îi mai spun ceva în genul ” e prima și ultima dată când îți spun frumos : lasă-mi prietenul în pace”(ceea ce probabil ea a luat drept o amenințare,deși i-am scris într-o paranteză să nu o ia drept așa). Iar ea se face că înțelege,își cere scuze,îmi promite că nu se va mai întâmpla,și închei cu ea. Spre seară,intru să îi trimit pozele iubitului ei,ca să nu rămân eu de mincinoasă. Îi trimit pozele,iar el la final îmi spune că prințesa i-a spus că am sunat-o cică,și am amenințat-o,și i-am trimis nu știu ce convorbire,minciuni frustrate.Și mă enervez frate,nu înțeleg cum poate fi așa...De ce nu recunoaște că a avut o relație cu prietenul meu,când pe aici toți o știu,și știu că a fost cu el. De ce nu recunoaște ? Îi e rușine cu ceea ce a făcut ? (Că și-a înșelat prietenul ce-l avea de 5 ani,cu altul încă 2 ani . ) Apoi de ce mă bagă pe mine,când e vina ei ? De ce mă acuză de lucruri pe care nu le-am făcut ? Cum poate spune că am amenințat-o,că am sunat-o,când eu nu am minute de la începutul verii... Și multe altele... Ei bine,și am rămas aseară foarte supărată,supărată pe situație. Am picat eu de mincinoasă,când nu sunt una. Acum parcă mi-e milă de băiatul acela,care are atâta încredere în ea... Sper ca pozele trimise să-l facă să-și pună câteva întrebări în legătură cu ea. Într-adevăr,trecutul e trecut,și nu mai e așa important că ei au fost împreună acum 3 ani. Ceea ce m-a deranjat pe mine a fost faptul că ea încă îl mai caută,deși el o respinge(prietenul meu). Iar ceea ce a pus capac,au fost minciunile pe care ea le-a scotocit,ca să se scoată,să pară o sfântă. M-am hotărât să las totul așa cum e. Dumnezeu va avea grijă de ea,și o va judeca,așa cum am început să mă și rog,de altfel. Știu că nu v-a rămâne așa,și că într-o zi va ieși adevărul la lumină. Eu nu sunt o mincinoasă,nu suport minciuna,și nu o folosesc. În educația mea termenul minciună a fost unul explicat foarte bine,și eu încerc pe cât pot să nu mint,să fiu o persoană corectă ! Păcat,că unora le lipsește corectitudinea,și trăiesc în minciună..mare păcat ! Eu o voi lăsa în pace..să-și ducă mizerabila viață ce o are liniștită. Am să o las să trăiască in minciună,așa cum se pare că vrea ea. Nu e corect insă...chiar nu e ! Dar cum spuneam mai sus,o las pe mâna Domnului. EL va avea grijă de ea,și într-o zi va scoate adevărul la iveală ...

De ce îl iubesc ?

O să-mi răspund singură la întrebarea asta : De ce îl iubesc ?
În primul și primul rând,îl iubesc pentru ceea ce este. Pentru că e EL ! Apoi,îl iubesc,pentru ceea ce m-a făcut să fiu eu,de când suntem împreună. Îl iubesc pentru că lângă el am învățat ce înseamnă adevărata dragoste,adevăratele sentimente. Îl iubesc pentru că lângă el am libertate. Pentru că mă face fericită,pentru că mă respectă,și știe cum să se comporte cu mine,ca să mă facă să mă simt importantă. Pentru că deși mi-a cerut de mii de ori să-i spun ceea ce-mi place,și ce nu, nu a fost nevoie,și-a dat seama singur din comportamentul meu. Pentru că e atent la mine,la fiecare gest al meu,ficare mișcare ce-o execut. Pentru că îmi acceptă mofturile și capricile,și încearcă mereu să-mi îndeplinească dorințele,și cerințele. Pentru că m-a acceptat așa cum sunt,cu bune,cu rele,cu calități,și zeci de defecte... Îl iubesc pentru că deși eu nu îi cer nimic niciodată,el îmi oferă aproape totul. Pentru că atunci când plâng,nu mă cicălește (foarte mult) să-i spun ce am,ci mă i-a în brațe,și mă strânge tare,să-mi arate că nu sunt singură. Pentru că îi place când râd și când zâmbesc . Îl iubesc pentru că datorită lui incerc să mă mențin în viață,să fiu tare și să înfrunt fiecare nouă zi. Îl mai iubesc pentru că mă face să râd cu lacrimi,dar mă face și să plâng dezastruos. Îl iubesc pentru că e sincer. Pentru că știe că nu e perfect,și nu încearcă să își ascundă defectele de mine. Îl iubesc pentru că lui pot să mă destăinui,să-i spun secretele mele,fără teama că mă va privi altfel,decât acum. Îl iubesc pentru că își recunoaște defectele și încearcă să le corecteze. Îl iubesc pentru că deși a trecut prin multe grele,și a avut de suferit de pe urma unei fete,a avut încredere în mine,îmi destăinuiește,îmi povestește,încearcă să-mi arate zilnic că mă iubește . Îl iubesc pentru că deși îi spun de zecii de mii de ori că vreau să ne despărțim,el îmi spune că nu vrea asta. Îl iubesc pentru că este frumos,scump,galant și foarte inteligent. Pentru că niciodată nu se satură să-mi explice,când nu înțeleg,de ce mă iubește atunci când parcă uit,sau mă fac,atunci când sunt nesigură,sau când mă alint ! Pentru că mă surprinde exact atunci când mă aștept mai puțin. Pentru că atunci când sunt în brațele lui simt că nimeni și nimic nu-mi poate face rău,mă simt protejată de tot răul ce se afla în lumea asta. Pentru că îmi doresc mereu să fiu doar a lui,și atât. Pentru că zi de zi descopăr la el lucruri,gânduri și pasiuni noi :) Pentru că încearcă să mă țină departe de răul lumii,de tot ce e urât ! 
Îl iubesc pentru că prin tot ce face simt că mă iubește !

Este o definiție pentru iubire ?

Oare când știi că iubești ? Are iubirea o definiție pluzibilă ? Sau pentru fiecare iubirea e altfel ? E poate prima dată după mulți ani când îmi pun această întrebare. Imi mai puneam această întrebare când eram pe clasa a 3-a și mă ”îndrăgosteam” zilnic de fiecare băiat care trecea prin fața mea. Dar acum? Acum am o relație de aproape 2 ani,și deși până ieri puteam să jur că ceea ce simt e iubire,astăzi nu știu dacă ceea ce simt e iubire,e simpatie,grijă,dorință...habar nu am. Știu doar că mi-e drag,e una dintre cele mai dragi persoane din viața mea (și nu am multe dragi). Îmi place mult cum zâmbește și i se vede strunga dintre dinți,care nu e foarte mare,și faptul că are o luminiță în ochișorii mai mereu când îi apar în cale,mi se pare ceva special. Mereu îi spun că era perfect dacă nu avea ochii albaștri (sunt pasionată de ochii verzi),însă nu e așa. Îmi plac la nebunie ochii lui,sunt speciali,singuri ochii albaștri care-mi plac...probabil e din cauza cum mă privesc acești ochii. Cu pasiune,dragoste,dăruire,grijă,cumințenie. E un sentiment tare plăcut atunci când rămâne blocat în fața mea,și mă privește insistent,iar eu îi spun : De ce mă privești așa ? Și el îmi răspunde : Așa. Iar după ce mă mai privește puțin îmi spune : Ești frumoasă ! Și mă sărută. Foarte frumos,îmi place la nebunie asta. Să nu mai spun de momentele când râde cu poftă,și pomeți i se roșesc,iar ochii aproape că i se închid. E așa dulce ! Uneori mă gândesc „Cum are copilul ăsta 26 de ani ? ” și îl întreb și pe el,iar el ori râde,ori îmi spune „Așa bine .. ” . Ok,și acum din nou,oare asta e iubire ? Sunt unele momente când simt că el mă iubește mai mult decât oricine pe lume,dar astea nu sunt zilnice. Știu că ține la mine,și că mă iubește chiar,însă nu îndeajuns pentru mine. Aș vrea să fie ca mine,romantic,poetic,să-mi scrie poezii,să-mi compună cântece. Uneori,nu știu de ce,simt că îi e rușine cu mine. Poate e doar un sentiment prostesc. Și totuși,pe final,cred că e iubire .
Dacă nu l-aș iubi,nu mi-ar mai fi în cap 24 din 24 de ore,nu aș adormi seară de seară cu el în gând,și nici dimineața nu mi-ar mai fi primul gând.
Deci da,e iubire !

Eu,el...ea .

Nu știu dacă toate fetele sunt la fel când vine vorba de gelozie. Eu una,sunt tare dată naibii ! Atâta timp cât e iubitul meu,e doar al meu. Nu l-a mai avut niciuna,nu îl va mai avea niciuna,s-a născut lângă mine,moare lângă mine. Așa e viziunea mea. Și când apare câte-o coțofană,care încearcă să-și bage nasu mă enervez,mă enervez rău de tot ! De nu își vede frate de viața ei ? De ce dacă are pe cineva, nu-și vede de el,și de viața ei,a lor,și se bagă în a mea ? La urma urmei,ce vină am eu că ea și prietenul meu s-au despărțit ? Ar trebui să se obișnuiască că gata,el e al meu acum,și atât ! Și nu trebuie să-și bage nasu. Și poate nu merită,și nu ar trebui...dar mă doare că e așa,mă doare când știu că îl mai caută,că nu-i dă pace :( În ochii mei e cea mai mare târfă din Univers,e cea care mă dezgustă cel mai mult. Nu o cunosc personal,și mă rog pentru ea,nici să nu aibă ghinionu să dea ochii cu mine,pentru că nu cred că voi fi foarte prietenoasă,nu cu ea. Dacă era o fată calumea,când prietenul meu i-a spus că are prietenă,îl lăsa în pace pentru totdeauna...sau dacă era,până de despărțeam. Dar nu ! Ea continuă să fie târfă. Nu mă mai interesează că a fost cu prietenul meu,sau că odată a iubit-o mult. Acum e băiatul meu,și ea nu are ce căuta în relația mea,pentru că într-o relație sunt doar 2,nu 3,4,5.sau etc. Știu că prietenul meu nu s-ar mai întoarce la ea în veci,și dacă totuși ar face-o,ar fi un dobitoc(pentru că ar lăsa o fată adevărată,de nota 10=eu ! ),și mereu îmi spune să nu mă îngrijorez,și să-i dau pace,însă asta nu mi se pare corect ... Mi-ar plăcea mult ca el să-i spună să-l lase în pace..dar nu o face,și nu știu de ce .. Ok,tot ce vreau să spun e că tipa e o nesimțită,și că ar fi bine să-și vadă de viața ei,până nu-mi văd eu de viața ei :)

Distanță=iubire+suferință.

Ei bine,azi este prima zi de toamnă. E la fel de cald ca și ieri,însă..ceva îmi spune parcă,că vara-i dusă...Și acum aș vrea să mă descarc din nou puțin,să pun niște întrebări,și poate să îmi răspund singură,cum fac de obicei. Deși,de felul meu sunt o persoană foarte sociabilă,spontană chiar am impresia că am cam rămas cam singurică,că nu prea mai am cu cine socializa,așa că m-am decis să scriu aici. Și e ceva,care de vreo 2 anișori,îmi cam fură nopțile și fericirea,ceva care m-a învățat să fiu mult mai tare decât eram,ceva care m-a învățat să apreciez mult mai mult persoanele de lângă mine,și totuși un ceva pe care il urăsc cu toată puterea mea.. Acest ceva este distanța... În ultimul timp auzim tot mai multe cupluri despărțite de distanță,tot mai mulți copii cu părinți duși prin țări străine,prieteni,etc.. Numărul persoanelor care pleacă de acasă prin lume,crește pe zi ce trece,și asta nu o spune vre-un studiu american,ci eu. Doar când mă uit în jurul meu,îmi văd prietenii plecați,îmi văd rudele,verișorii..îmi văd iubitul dus departe :(.. E greu,și nu știe nimeni prin ce treci,decât cei care au trecut. Eu știu că relațile nu sunt la fel,și că poate unele cupluri se iubesc mai mult,și altele mai puțin,sau deloc,însă cei care se iubesc cu adevărat,știu ce simt : durere(ți se rupe sufletul când îl vezi în poze),suferință(noapte de noapte),neînțelegere(nu înțlegi de ce tocmai voi trebuie să treceți prin asta),nervi ( te enervează distanța pentru că ți-a luat sprijinul,atunci când ai nevoie de o îmbrățișare...nu e cine să o facă ..) și așa mai departe. Am fost odată întrebată de o amică dacă distanța are vreo parte bună,la care i-am spus că da,are,și anume : începi să ai o încredere mult mai mare în persoana de lângă tine,devii tu mai puternic,nu există monotonie în relație,și..cam atât,din păcate ! :( După părerea mea,distanța e un test. Unul din cele mai bune teste,peste care,dacă treci,nu cred că mai poate interveni ceva care să vă despartă. Am citit undeva(nu mai țin minte exact unde) o vorbă,dacă-i pot spune așa,care,după părerea mea se potrivește relaților la distanță. Era ceva de genul : ”Păsările nu pleacă toamna pentru că vor,ci pentru că așa trebuie”. Și dacă transpunem vorba asta,în viața de zi cu zi,realizăm că așa este și cu persoanele care pleacă de lângă noi...ei nu pleacă pentru că își doresc asta,sau pentru că vor,ci pleacă pentru că trebuie,pentru că acolo,le va fi mai bine o perioadă.

Minciuni,minciuni,minciuni..

Cât trăim învățăm,greșim,facem fapte bune și fapte rele.Ei bine,eu am doar 3 lucruri ce pe această lume le detest ! :să fiu înșelată,mințită și ”făcută pe la spate” sau aș putea zice in loc de făcută pe la spate(că sună cam pervers) batjocorită ! Și toate astea mă dor ! Mă dor mult :| ...Și parcă dintre toate,minciuna mă face să fiu supărată tare,tare,tare,tare...Odată ce am fost mințită cum aș putea crede că am fost mințită doar cu un lucru ? Odată ce cineva începe să te mintă,cum să crezi că a fost prima și ultimaa? Și incep gândurile embeeer...și imi storc capu în speranța că văd un motiv bun pentru care am fost mințită ,și ciudat,nu găsesc :| Am fost mințită ...și cam atat. Altă parte bună a minciuni nu găsesc...nu cunosc,nu imi pot da seama ce ar putea fi frumos și ok într-o minciună. Poate că m-a făcut să mă simt bine atunci...dar acum ? acum că știu adevărul mă simt trădată,mă simt supărată,furioasă...și așa mai departe. Nu e vorba de încredere,nu ar mai putea fi..din moment ce am fost mințită. Atata timp cât cineva,în care ai incredre te minte...nu prea mai găsesc încrederea ..nu cred că mai există....Știam o vorbă,dar nu credeam în ea..până acum : încrederea se câștigă greu,poate dura ani..și o poți pierde în cateva minute !....

Iubire=orgoliu,dragoste,gelozie !

Vara asta am învățat ceva nou. Niște chestii care probabil mi-au schimbat,si imi vor schimba viața pe viitor. Aș vrea să fie niște sfaturi prietenești pentru cine le citește,să invețe ceva din ele,fără să spună cum spuneam eu mereu ” vreau să invăț din greșelile mele ” . Nu e normal asta,e bine să inveți din ce greșesc ceilalți..și eu,știam asta acum 1,2 ani.. însă se pare că intrarea în adolescență mi-a cam răsucit mintea,și m-a schimbat destul de mult. Nu e ok să pui orgoliul în față la tot ceea ce iubești,pentru că riști să pierzi tot,și să rămâi cu el,iar orgoliul niciodată nu iți va spune ”te iubesc”,niciodată nu iți va fi alături la greu,și nu te va săruta pe frunte. Să nu iți fie teamă să iți recunoști greșelile,pentru că asta nu te va face un/o ”supusă” ci te face să fii așa cum trebuie să fii de fapt,așa cum ești,o persoană responsabilă,o persoană care poate răspunde pentru greșelile ei. Lăsați nervii la o parte,nu sunt buni ! Nervii și supărarea destramă familii,distrug vieții,distrug iubirea și tot ce e în jur. Gândiți pozitiv,bucurați-vă de fiecare moment petrecut cu cei dragi,trăiți fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Avem o singură viață,și nu e drept,nu e corect să ne-o distrugem cu nervii,orgoliu,dracii și așa mai departe . Iar cei dragi,nu sunt obligați să ne suporte fiecare ieșire,toate ipocriziile,toate cuvintele grele doar pentru că ne iubesc ! Totul are o limită,la un momendat oricine se satură oricât de mult te iubește să iți suporte vorbele urâte,ieșirile,turmentările și nervii. Și nu pentru că nu ne iubesc,sau pentru că nu mai simt pentru noi ce au simțit,ci pur și simplu pentru că se satură ca cei pentru care și-ar da sufletul să le vorbească urât,și să se poarte cu ei într-un ultim hal. Vreau să renunț la nervii,la orgoliu și la tot ce imi poate distruge cea mai frumoasă poveste de iubire din lume,vreau să fac să fie bine pentru noi,și niciodată să nu ajungem ”el ” si ”eu ”,să fim separați ! Vreau să fim etern un duo ! Te iubesc ! :*

Distanță ...

Așa stau eu zilnic în fata laptopului..când iubitul meu..e dus...e dus departe,departe de tot :( Pe noi(eu și el) ne despart 2000 de km..2000 de km grei,dureroși,care îmi înțeapă zilnic inima.
DA ! Sunt una din zecile de mii de persoane care are o relație la distanță...și încă ce relație :) ! Ne-am cunoscut în vara anului 2010,și deși prima impresie ce mi-a făcut-o a fost una bună,au urmat altele

care au fost groaznice,și până să-mi re-formez o părere bună despre el a ajuns iarna.Iar noi am ajuns să fim împreună din iarna anului 2010,din prima seară de Crăciun(dar cum era trecut de 12,noi ne sărbătorim pe 26 aniversarea). Eu aveam 13 ani,el 24 pe atunci,o diferență de 11 ani . O diferență de ani care nu se simte,și nu ne afectează decât atunci când ne gândim că dacă aș fi fost mai mare,m-aș putea duce cu el,dincolo...Însă,va venii și ziua aia :)
Pot să zic mândră că am o poveste de dragoste de basm,cu multe”obstacole”,care pe mine și pe el nu ne afectează,și anume : vârsta,distanța,și anumite persoane ..sunt chestii care nu mai contează,deoarece ne iubim,suntem fericiți împreună,avem încredere unu în celălalt,și ne ajutăm reciproc.
Ca orice cuplu,am avut,și mai avem zile nasoale,însă,datorită răbdării lui de fier,trecem peste ele. Eu sunt o fire geloasă,și,și el e,deși nu prea vrea să recunoască :P...însă eu sunt de părere,că gelozia nu e lipsă de neîncredere,ci frica de a nu pierde persoana de lângă tine !
Distanța e dificilă,eu o urăsc,o urăsc cel mai mult pe lumea asta ! Mi-a luat cel mai drag băiat din lume,și mi-l dă de 2 ori pe an,vara și iarna,câte-o lună,două. O urăsc,pentru că,din cauza ei,am pierdut zile importante din viața mea,și a lui,ce mi-aș fi dorit enorm să le petrecem împreună..și le-am petrecut singuri ... : zile de naștere,aniversări,sărbători,etc...ca să nu mai spun de momentele alea nasoale,când mi-aș dorii să mă îmbrățișeze,să mă țină la pieptu lui,să mă sărute pe frunte...
Și spre încheiere,aș vrea să le spun tuturor celor care știu ce înseamnă o relație la distanță,dar în special celor care se află într-una,BRAVO! Sunteți cei mai puternici ! Să vă dea Dumnezeu putere să mergeți mai departe,să fiți fericiți alături de persoanele pe care le așteptați atâta timp,pentru a vă fi alături !

Ultima zi de vară...

Titlul ales de mine,ascunde defapt multe..ascunde întreaga vară ! Iar acum,într-o oarecare ordine cronologică,îmi amintesc fiecare zâmbet oferit și primit,fiecare lacrimă vărsată,fie de fericire,fie de tristețe,fiecare petrecere,fiecare porție de râs,fiecare îmbrățișare,fiecare sărut,fiecare zi și noapte petrecută de cei dragi mie...Deși vara aceasta pentru mine nu a început promițător,pe data de 7 iulie am avut o surpriză tare frumoasă,și anume aceea de a-mi vedea ”suflețselul” acasă,în sfârșit acasă după 5 luni grele de despărțire(din cauza distanței).Atunci a început vara pentru mine ! Și am trăit fiecare clipă la maximă intensitate ! Încep să urăsc timpul..pentru că tace și trece,și mai este o săptămână,și tot pe data de 7,imi i-a înapoi băiatul pentru încă alte 3 luni ! :( Dar să revenim la vară...magica vară ! Deși nu am fost plecată în nicio stațiune sau la mare,și nici prin alte locuri...am avut o vară așa cum nu mi-aș fi putut imagina vreodată ! Am stat acasă mai toată vara,însă am savurat fiecare clipă din plin împreună cu suflețelul meu:) Mi-am dat seama,în sfârșit,că nu contează unde ești,ci cu cine ! Acum,de astăzi,1 septembrie 2012,e gata,e dusă de tot vara ! Poate vor mai fi zile toride,poate unii mai pleacă la mare,însă..nu mai e vara,nu mai e sentimentul acela de libertate. Pentru că DA,asta înseamnă vara : LIBERTATE ! Libertate pentru distracții nocturne,libertate pentru ieșiri,libertate pentru dragoste,libertate pentru copii,adolescenți și chiar și pentru adulți. Așa văd eu anotimpul acesta,un anotimp liber,un anotimp în care se pot întâmpla multe,un anotimp în care creierul nostru este relaxat,este fără stres :). Mie mi-a plăcut la nebunie vara aceasta,a fost E.X.T.R.A.O.R.D.I.N.A.R.Ă !