Toamnă în sufletul meu.

E parcă prima zi de când am intrat în anotimpul toamna,când simt că e toamnă. Mi-e frig,mă simt rău,înghețată,fără vlagă în mine. E așa trist afară..sau în sufletul meu...nu știu ! E prima zi de când sunt singură. E prima zi,din toamna asta,când el nu mai e în țară. Ne-am împăcat,asta era ceva logic. Încă odată mi-am demonstrat,orgoliul meu e imens,dar pentru el îl calc în picioare la orice oră. Asta nu e bine,însă atâta timp cât cred în el,în noi o voi face fără ezitare. Simt un gol uriaș în stomac,au trecut peste 20 de ore de când nu i-am auzit glasul,și asta mă neliniștește. Sper că e bine,mă rog pentru el neîncetat,să ajungă cu bine. Nu am poftă de mâncare,dar încerc să ciugulesc câte ceva să nu pic pe jos. Am impresia că totul în jurul meu e schimbat..fără el. E cea de-a 2 toamnă tristă,din viața mea,o toamnă goală..sinistră. La orice pas simt că ceva lipsește. E ora 6,6 seara. La ora asta mereu mă suna și-mi spunea : ”Puiu,fac duș,pap ceva și vin în jos!” Și nu dura o oră,și era la mine. Deși e a 4-a oară când trec prin această fază,am impresia că mereu e la fel ca la început,la fel de dureros,de trist,de neobișnuit. A fost prima dată când am fost împreună 2 luni fix. Din 7 iulie până în 7 septembrie. Atunci a început vacanța mea,în 7,și ieri,tot în 7 s-a încheiat. Deja e totul trist,nu am chef de nimic. Aș vrea doar să stau...să nu fiu întrebată nimic,să fiu lăsată în pace,să îmi duc liniștită ”crucea vieții” în singurătatea mea. Dar nu e așa... Am o familie extraordinară,pe cât pot nu mă lasă singură,vorbesc cu mine,încearcă să-mi fure mintea de la probleme,de la el,de la tot...Bineînțeles,nu reușesc,dar eu îi las să creadă așa. Râd la glumele lor,îi ascult,vorbesc cu ei,dar ce e în sufletul meu probabil nu știe nimeni. Nu are cum. Abia aștept să mă sune,să-mi spună că a ajuns cu bine. Până atunci sunt într-un stres total. De acum trebuie să fiu iarăși tare,să îmi pun ”armura” pe mine,și să merg mai departe..singură. De acum nu mai e nimeni care să mă strângă în brațe,să mă sărute pe frunte și să îmi spună că totul va fi bine...până în decembrie. De acum duc totul singură. De acum când îmi va veni să plâng,îmi voi lua ursulețul ”Coccolino” primit în perioada când eram împreună,și voi plânge cu el în brațe,mă va alina el. De sărutatul pe frunte,nu voi lăsa pe nimeni să se ocupe,vreau să o facă el,când va veni acasă. Iar vorbele frumoase,mi le va spune în continuare pe messenger,acolo unde ne ducem noi viața când ne desparte târfa asta de distanță.