Dragostea nu are cuvânt !

Scuze că nu am mai scris,însă am început școala și îmi ocup mai tot timpul cu teme,învățat și...recunosc ! ..și cu prietenul meu și Sfântul Facebook. Da...prietenul meu,acum așa îi spun. Ne-am împăcat,după multe,multe rugăminți,vorbe frumoase,păreri de rău,umilințe,etc...toate din partea lui. Am simțit eu că,chiar suferă și îl doare tot ce s-a întâmplat,și că,chiar regretă din suflet...astfel nu se ruga de mine atâtea zile în șir,deși eu nu îl băgam în seamă,nu?! Și iarăși,pentru el mi-am încălcat cuvântul. Deși am spus că nu îl voi mai ierta în veci,am făcut-o...am făcut-o pentru că îl iubesc. Și sentimentul acesta de iubire e mai puternic chiar și ca orgoliul meu. Însă...tot ce a fost a lăsat urme asupra mea,urme care se văd și se simt..și dor! M-a pierdut oarecum,a pierdut-o pe M a lui aia care eram acum 2 săptămâni. Fetița aceea prostuță care credea tot,care spunea tot,care și-ar fi dat și sufletul pentru iubirea lui. Acum..acum sunt o nouă M. Una mult mai puternică,orgolioasă,egoistă și puternică,mai puternică ca niciodată ! Au fost 2 săptămâni în care am învățat că fără el pot trăi,ceea ce nu credeam că e posibil. Însă totuși..faptul că îl iubesc nu m-a lăsat să renunț la el,nu acum,nu așa,nu aici. În sufletul meu nu l-am iertat,recunosc,și nici nu voi uita niciodată ce mi-a spus. Însă sper ca într-o zi să-l pot măcar ierta,atât... Și atunci când îl voi ierta probabil atunci voi putea avea din nou încredere în el (ceea ce nu prea mai am),și să redevin măcar pe jumătate cum am fost înainte. De-abia acum apreciază ce a avut,ce a pierdut: fiecare vorbă dulce,cuvânt și cel mai important încrederea mea în el. Și dacă mai continua în acea seară,poate mă pierdea pe mine...forever ! Și mă gândesc că viața asta nu e corectă,mi-e așa de ciudă că trebuie să mă comport cu el așa...încă ceva mă stăpânește,nu mă lasă să fiu altfel..și cred că ăsta e orgoliul,orgoliul imens,ce a crescut datorită unor cuvinte,imens în mine și în sufletul meu. Totuși..sper ca într-o zi să redevenim cum ce am fost cândva,să am din nou încredere în el și în vorbele lui și să fim fericiți. E tot ce-mi doresc...

Întrebări ...fără răspuns !

Parcă ce e în sufletul meu s-a transformat în vreme,în timp urât ... Plouă de 2 zile,e înorat,e rece,e un timp posomorât,ca și mine,de altfel. Dacă aș lua-o după mine..eu sunt singură,nu mai am iubit ! Însă dacă am lua-o după el..încă mai suntem împreună. Și decizia e în mâinile mele. Eu aleg,am această libertate... Și nu știu ce să aleg : să uit că m-a jignit,că m-a mințit,să trec peste toate,și să îl iert și să mergem mai departe sau să renunț odată pentru totdeauna la el,la noi ? Îmi pun această întrebare de 26021997 de ori în fiecare zi,în fiecare oră,minut...și tot nu găsesc un răspuns. Îl iubesc,și de aceea nu am puterea să renunț dintr-o dată la el,la noi. Mi-e atât de greu să-l văd așa supărat,distrus... Mi se rupe sufletul când îi aud glasul,când îi simt supărarea,când îi văd și aud vorbele. Știu că regretă,se vede pe el,se vede că îl doare sufletul când îmi aude vorbele,când îmi vede indiferența,când mi-o simte...și lucrul ăsta mă bucură pe o parte,însă pe alta,fiecare cuvânt urât pe care i-l spun mă doare,mă înțeapă la inimă..mi se rupe sufletul la fiecare vorbă ”goală” și indiferentă pe care i-o adresez. De fiecare dată când nu îi răspund la întrebări,mă țin cu pumnii de ce apuc,să nu o fac...mai bine plâng și sufăr,decât să îi arăt ce e în mine. Și totuși,să mă împac cu el..parcă nu mai vreau. Parcă mi-a ajuns. M-a rănit enorm cu ultimele vorbe spuse,cu felul în care...și-a permis să mă jignească,deși eu nu am făcut-o niciodată în felul acela ! Mă gândesc că așa gândește de fapt despre mine,că de fapt urmărește ceva.. Am gânduri ciudate,urâte..de necontrolat... Parcă nu aș fi eu :( Dar totuși eu sunt. Orgoliul,la care,cândva am renunțat pentru el,acum m-a acaparat,și parcă vrea să mă apere,de aia nu mă lasă să mă împac cu el ... Și mă gândesc ...dacă nu mă voi mai împăca cu el,ce voi face ? Îmi va fi bine? Îmi va fi rău ? Va fi greșeala vieții mele ? Sau într-o zi voi întâlni alt băiat care să mă facă mult mai fericită,să mă iubească mult mai mult ..să fie al meu în totalitate,să simtă exact ce-mi doresc ? Nu știu...sunt întrebări cărora nu le găsesc un răspuns...încă !

Jignirile nu sunt vorbe !

Cel mai crunt lucru din lume e să fi jignit...de către persoana pe care o iubești cel mai mult ! Câtă durere și suferință poți simți,e de neimaginat. Și nu înțeleg...cum poate,cel care îți jura iubire,cel care îți spunea că ești cea mai bună dintre toate să te facă în ultimul hal,să îți vorbească ca la ultimul gunoi...doar pentru că e nervos. Eu sunt mama supărăcioșilor și cea mai orgolioasă persoană din lume însă pentru că l-am iubit și îl iubesc enorm niciodată nu l-am jignit.. Da,recunosc,i-am mai vorbit urât,însă nu l-am jignit niciodată..nici măcar când i-am spus că vreau să ne despărțim,nici când m-a supărat în ultimul hal..niciodată nu l-am jignit ! Si nici eu nu am meritat să fiu jignită ! Cu toate că îl iubesc ca ochii din cap,cu toate că e iubirea vieții mele,cu toate că e sufletul meu ...nu îl pot ierta ! L-am iertat când m-a mințit,l-am iertat când a făcut prostii,l-am iertat când a băut,însă nu pot să îl iert că m-a mințit și m-a jignit..niciodată ! Cum o să îl mai iau eu în brațe? Cum îl voi mai putea săruta ? Cum îl voi mai putea privi în ochii pe cel care mi-a vorbit ca la ultimul gunoi al străzii...cum ?  L-am iertat pentru atâtea,dar de data asta nu mai pot,chiar nu mai pot ...mi-a ajuns,sunt sătulă ! Și eu am defecte,ca toată lumea..dar nu are nimeni dreptul să mă judece,sau să mă critice ! Sunt stăpână pe mine și pe viața mea,și numai în fața lui Dumnezeu voi mai da eu socoteală ! În rest...în a nimănui ! Nu îl voi ierta nici de mâine îmi va fi la poartă,nici de îmi va aduce un buchet imens de trandafiri,nici dacă mi-ar aduce cele mai frumoase haine din lume..pentru nimic nu îl voi mai ierta ! Mi-a ajuns suferința ! Dacă aș mai continua,probabil aș mai suferi ani de zile..dar așa în câteva luni voi uita..îl voi uita ! Viața mea merge înainte,eu sunt tânără și știu că acolo...undeva,e fericirea mea :) 
 Se spune că ce e frumos trece repede,însă nu e adevărat. Fiecare doarme după cum își așterne. Dacă vrea bine,face bine,dacă vrea rău,face rău. Eu nu știu ce fac..fac bine,fac rău.. nu îmi pot răspunde la această întrebare,și la multe altele. Nu știu ce e cel ma bine pentru mine. Și oare chiar așa,știe cineva cum e cel mai bine ? Îmi poate da cineva o garanție că,făcând un lucru va fi bine ? sau rău?...după caz. Dar atunci când te saturi de tot,atunci ce e de făcut ? Când pur și simplu nu mai știi nici o scăpare,nimic... Încerci să faci să fie bine pentru toată lumea..și uiți de tine. Iar uitând de tine,începi să uiți de tot ceea ce ține de tine : binele tău,sentimentele tale,absolut tot. Așa am făcut și eu,am uitat de mine,nu m-am gândit deloc la mine,și acum ce fac ? Acum sufăr,iar în momentul actual ascult jigniri...jigniri si vorbe urâte ! Că na,cică asta merit. Dar nu e adevărat,nu merit ! Nu sunt ca celelalte fete ! Sunt unică prin comportamentul,prin personalitatea,sufletul,ochii și gândirea mea..lucruri pe care nu le poate schimba nimeni,niciodată ! Merit ce e mai bun,cu toți merităm ce e mai bun ! Nu merităm jigniri și vorbe urâte,nu merităm să fim puși ”la colț” de niște persoane la fel ca noi,care nu sunt cu nimic mai bune sau mai rele ca noi ! Suntem egali,și avem drepturi egale,nu e corect să fim judecați de niște persoane asemenea nouă,ci numai de Dumnezeu ! Cu toți merităm lucruri bune,atâta timp cât noi oferim dragoste,sentimente curate și puritate !

Aproape de ”sfârșitul drumului” !

Un drum care a fost anevoios,care a avut momente unice,momente vesele,triste.Un drum care e pe final..Se pare că încet,încet se termină. Se termină frumoasa mea poveste de dragoste. Și probabil e din vina mea,pentru că dacă aș vorbi altfel ar fi mai bine. Dar nu vreau,într-adevăr,am un orgoliu uriaș,parcă mai mare ca niciodată. Acum câteva minute mi s-a spus că primesc câteva ore să mă gândesc ce vreau,dacă mai vreau să continuăm sau nu (deși de o săptămână îi spun aproape zilnic că vreau să o terminăm). Probabil vrea să mă mai știe câteva ore a lui,sau poate se gândește că mă voi răzgândi și va fi bine,cine știe?! Mă doare enorm tot ce se întâmplă,dar m-a durut și mai mult toate cuvintele ce mi le spunea,toate planurile ce ni le-am făcut. Mă dor pentru că de fapt ele nu există. Pentru că dacă câteva dintre ele nu s-au întâmplat,probabil nici altele nu se vor întâmpla,deci rezultă că sunt toate niște minciuni. Am trăit aproape 2 ani o minciună. Am crezut până săptămâna trecută fiecare vorbă,fiecare cuvânt,fiecare plan spus de el. Credeam că nu e real ce se întâmplă,m-am considerat cea mai norocoasă fată din întreaga lume că îl am,că e al meu. Acum mă consider cea mai fraieră din lumea asta. Eu știu că am meritat mai multe. Și eu am mințit,dar aia a fost acum multe luni,și am făcut-o pentru binele nostru,pentru că dacă dezvăluiam atunci adevărul,nu ajungeam astăzi aici. El în schimb,nu m-a mințit pentru binele nostru,a făcut-o pentru binele lui,probabil. Pentru că mie nu mi-a fost bine deloc ! Peste toate astea,îl iubesc. Îl iubesc din tot sufletul meu,și mi se rupe sufletul la fiecare vorbă urâtă și indiferentă pe care i-o adresez. Nu e corect,într-adevăr,că e așa. Mi-aș dori să pot simți ură pentru el,să pot să îl las în pace,și să trec peste noi. Să nu am inimă. Dar am,din păcate,și e la el... Se spune că orice poveste are un sfârșit,cred că ăsta e sfârșitul nostru. Poate până aici am fost destinați împreună. Am învățat multe de la el,de la relația asta,și aș fi bucuroasă ca și el să fi învățat câte ceva. Peste tot răul,știu că e un băiat bun,și sper ca într-o zi să își găsească o fată asemeni lui,o fată cu care să fie fericit,care să îl facă fericit. Poate că eu nu am știut să îl fac,pentru că dacă aș fi știut probabil nu m-ar fi mințit cu nimic,și ar fi făcut toate lucrurile acelea pe care mi le-a promis,jurat,spus. Dar nu le-a făcut ! Mă învinovățesc pe mine,pentru ce a făcut el. Știu că voi suferi enorm când se va pune stop relației ăsteia,însă viața merge înainte. Acolo,undeva,știu că și pe mine mă așteaptă zile fericite... /sau poate mă voi decide că vreau să merg mai departe în relația asta?!

Orgoliu vs Sentimente

Orgoliul e mai important ce ceea ce simțim ? Ca iubirea ? Asta e întrebarea ce mi-o pun acum. Mă doare sufletul,pentru că mă comport urât cu cel pe care îl iubesc enorm,pentru că îi vorbesc indiferent,deși lacrimile îmi curg pe față în fața laptopului. De ce o fac ? O fac pentru că mă simt trădată. Pentru că am fost mințită. Pentru că mă doare și pe mine ceea ce îmi face. Pentru că de o săptămână nu știe să se mai comporte frumos,decât atunci când ameninț că vreau să ne despărțim...și asta ce e ? Interes sau dragoste ? Mă iubește și nu vrea să mă piardă sau are vre-un interes ..? Habar nu am. Poate e doar din cauza distanței,poate că dorul vorbește. Aș vrea să mă pot opri,să îi spun că regret că vorbesc așa cu el,dar nu pot să o fac..sau nu vreau ?! Cine știe.. Eu nu,sunt confuză în legtură cu mine,cu el,cu noi. Și parcă..nu îmi mai doresc nimic de la noi. Și parcă asta e doar o toană de a mea. Îmi spunea astăzi la horoscop că trebuie să învăț să ascult dacă vreau să fie bine,și am încercat,dar parcă totuși orgoliul din mine nu vrea să mă lase,să mă lase să fiu fericită ..poate. Nici nu știu ce simt,e o vraiște în capul meu. Mă gândesc că poate ar fi bine să o lăsăm așa,pentru că dacă deja a început să mintă,să nu mai aibă încredere în mine și altele,nu mai avem viitor. Am început să mă îndoiesc de sentimentele lui,de fiecare cuvânt pe care mi-l zice,ceea ce înseamnă că și încrederea mea în el,e slăbită. Se spune că orice poveste are un sfârșit,poate că și al nostru e acesta. Poate că de fapt..nu am fost sortiți unul altuia. Poate și eu,și el merităm ceva mai bun. Ceva care e undeva acolo,și ne așteaptă. Nu mai este înțelegere,nu mai este încredere...mai sunt doar sentimente,care nu au nicio șansă în fața încrederii și a înțelegerii. Nu am fost capabili să ne păstrăm unul pe celălalt. După un an și 8 luni,nu avem încredere unul în celălalt. Nu avem încredere în niște chestii banale,cum să avem în altele,mai importante ? Se pare că ne-am pierdut undeva pe drum. Sau s-a produs o ruptură între noi,și nu găsim ață,să o coasem.

Prietenie adevărată !

Aș vrea să povestesc despre prietena mea. Ea are același prenume ca și al meu. Suntem două M ! Am cunoscut-o pe clasa 1,ea era cea mai deșteaptă din clasă,eu eram de talie medie,nu pentru că eram vreo ”prostănacă” (am învățat să citesc la 5 ani,și tabla înmulțiri pe clasa 1)ci pentru că pur si simplu nu îmi plăcea să învăț,mă plictisea. Ok,totu bine și frumos. Imi aduc aminte bine primii ani de școală,când nu eram mari prietene deoarece eram 2 poluri opuse : ea era cuminte,prima în clasă,liniștită iar eu zurlie,încăpățânată,cu gura mare,nu-mi plăcea cartea,etc. Prietenia noastră a început pe clasa a 3-a,când la un proiect am fost alese să lucrăm împreună. Atunci a venit prima dată la mine. Iar de atunci am fost de nedespărțit. Pe clasa a 5-a am ajuns colege de bancă,eram primele. Pe clasa a 6-a însă am fost mutate,eu într-un colț de clasă,ea în altul,ambele în a 2-a bancă de pe margină. Am avut o ceartă,și ea și-a făcut noi prietene,și eu la fel. Nu ne-am vorbit aproape un an de zile,însă clasa a 7-a ne-a găsit colege de bancă,și,și cele mai bune prietene,din nou. Mi-a plăcut mereu să o învăț,să îi fiu alături. Deși e mai mare ca mine cu un an,pentru mine era mai mică,o vedeam ca pe-o soră mai mică,pe care mi-a plăcut să o învăț multe. Cu mine a fost la prima discotecă pe clasa a 7-a,de Paște,eu am știut prima de primul iubit,de primul sărut,de toate aceste chestii. Și-a făcut apoi un prieten,o relație serioasă și relația noastră s-a cam răcit aproape jumătate de an,până s-au despărțit. Nu am vrut să o acuz de nimic,și am încercat pe cât am putut să îi fiu alături,deși nu înțelegeam de ce se depărta de mine. Pe clasa a 8-a,in toamnă s-a despărțit de prietenul ei,și parcă a început să meargă iarăși bine cu noi..până în iarnă. La început aveam amândouă prieten,din aceași seară,pe 26,dar cum niciodată nu eram amândouă fericite,nu se putea parcă,ea s-a despărțit de el după 2 luni. Și apoi am înțeles de ce s-e depărtase de mine,am înțeles de fapt că relația ei,cea pe care o avea cu prietenul o absorbea,așa cum făcuse și relația mea,cu mine. Dar ea,la început nu a fost așa înțelegătoare. S-a terminat clasa a 8-a,vacanța de vară ne-am petrecut-o împreună,iar din toamnă eram la licee diferite,în locuri diferite. Relația noastră s-a răcit de tot atunci,aproape că nu o mai recunoșteam..cum vorbea,cum era. Am început să ne vedem tot mai rar,să pierd și să piardă tot mai multe una din viața celeilalte. Așa a trecut timpul,am ajuns în iarnă,unde la fel,ne-am petrecut puțin timp împreună,într-adevăr,din vina mea. Am evitat-o neintenționat,fără să realizez de fapt,așa cum făcuse și ea cu 2 ani în urmă. Totul până într-o seară,din primăvară,când ea a venit la mine. Am vorbit,ne-am adus aminte de vremurile bune,de vremurile noastre,de timpu când mâncam castraveți murați cu cașcaval (remediu pentru mahmureală),de perioada când stăteam cu orele în fața messengerului și vorbeam,de multe dintre lucrurile pe care le făcusem,de amintiri haslii,de faptul că noi două am fost ca două surori din prima clipă de când am devenit prietene. Și am încercat să căutăm motivul rupturii noastre,și l-am găsit. Era relația mea. Dar de data asta nu m-a acuzat de nimic,mi-a spus că își aduce aminte că eu nu i-am scos ochii niciodată in perioada când era cu prietenul ei,pentru că nu îmi dădea atenție,și am înțeles-o,dar a uitat,sau orgoliul nu a lăsat-o să își aducă aminte. Apoi ne-am povestit tot ce făcusem în ultimul timp,și mi-am dat seama privind la ea,că nu mai e copilul acela mic și inocent,ci devenise o domnișoară în toată firea,o domnișoară puternică. M-a bucurat mult asta. M-a bucurat că a învățat de la mine să fie așa,să fie tare,să nu se lase. Pe zi ce trece mă uit la ea,o ascult,și parcă seamănă tot mai mult cu mine : e puternică,nu mai tace nici de o ții de gură,nu mai e fetița aceea liniștită,știe ce vrea. Ea știe să îmi fie mereu alături,să mă asculte,să mă facă ”boulee” și eu ”jisătoare” . Suntem mereu împreună,avem aproape aceleași gusturi,și deși poate nu suntem împreună mereu la bine și la chefuri,cu siguranță ne susținem una pe alta la greu. Atunci când aveam nevoie de o vorbă bună,ea mereu era la capătul firului și mi-o spunea,și vreau să cred că mereu am fost și eu așa pentru ea. Prieteni adevărați sunt cei care de fapt nu se întorc,ei nu pleacă nicidoată !

Toamnă în sufletul meu.

E parcă prima zi de când am intrat în anotimpul toamna,când simt că e toamnă. Mi-e frig,mă simt rău,înghețată,fără vlagă în mine. E așa trist afară..sau în sufletul meu...nu știu ! E prima zi de când sunt singură. E prima zi,din toamna asta,când el nu mai e în țară. Ne-am împăcat,asta era ceva logic. Încă odată mi-am demonstrat,orgoliul meu e imens,dar pentru el îl calc în picioare la orice oră. Asta nu e bine,însă atâta timp cât cred în el,în noi o voi face fără ezitare. Simt un gol uriaș în stomac,au trecut peste 20 de ore de când nu i-am auzit glasul,și asta mă neliniștește. Sper că e bine,mă rog pentru el neîncetat,să ajungă cu bine. Nu am poftă de mâncare,dar încerc să ciugulesc câte ceva să nu pic pe jos. Am impresia că totul în jurul meu e schimbat..fără el. E cea de-a 2 toamnă tristă,din viața mea,o toamnă goală..sinistră. La orice pas simt că ceva lipsește. E ora 6,6 seara. La ora asta mereu mă suna și-mi spunea : ”Puiu,fac duș,pap ceva și vin în jos!” Și nu dura o oră,și era la mine. Deși e a 4-a oară când trec prin această fază,am impresia că mereu e la fel ca la început,la fel de dureros,de trist,de neobișnuit. A fost prima dată când am fost împreună 2 luni fix. Din 7 iulie până în 7 septembrie. Atunci a început vacanța mea,în 7,și ieri,tot în 7 s-a încheiat. Deja e totul trist,nu am chef de nimic. Aș vrea doar să stau...să nu fiu întrebată nimic,să fiu lăsată în pace,să îmi duc liniștită ”crucea vieții” în singurătatea mea. Dar nu e așa... Am o familie extraordinară,pe cât pot nu mă lasă singură,vorbesc cu mine,încearcă să-mi fure mintea de la probleme,de la el,de la tot...Bineînțeles,nu reușesc,dar eu îi las să creadă așa. Râd la glumele lor,îi ascult,vorbesc cu ei,dar ce e în sufletul meu probabil nu știe nimeni. Nu are cum. Abia aștept să mă sune,să-mi spună că a ajuns cu bine. Până atunci sunt într-un stres total. De acum trebuie să fiu iarăși tare,să îmi pun ”armura” pe mine,și să merg mai departe..singură. De acum nu mai e nimeni care să mă strângă în brațe,să mă sărute pe frunte și să îmi spună că totul va fi bine...până în decembrie. De acum duc totul singură. De acum când îmi va veni să plâng,îmi voi lua ursulețul ”Coccolino” primit în perioada când eram împreună,și voi plânge cu el în brațe,mă va alina el. De sărutatul pe frunte,nu voi lăsa pe nimeni să se ocupe,vreau să o facă el,când va veni acasă. Iar vorbele frumoase,mi le va spune în continuare pe messenger,acolo unde ne ducem noi viața când ne desparte târfa asta de distanță.

Furie; Egoism; Orgoliu .

Furioasă ! E cuvântul care mă definește cel mai bine în momentul acesta. Mă simt rău,mai rău decât m-am simtit oricând în toată viața asta ! Dacă acum câteva ore eram supărată că-mi pleacă ”inimioara”,acum sunt supărată pentru că eu tocmai am renunțat la noi,la mine și el. Vroiam să îi spun atât de multe..iar când îmi apare în poartă,nu e singur. Era cu ai lui. Pleca ! L-am avut în brațe un minut,m-a sărutat,mi-a spus că mă iubește. Eu am început să plâng. L-am respins. Nu puteam crede că tocmai mie mi se întâmplă asta. Nu m-a luat cu el...măcar să fim împreună câteva ore,până îl ia autobuzul. A plecat doar cu ai lui. Cu ai lui va și rămâne. Egoismul,orgoliul din mine,toate îmi sunt aliați de data asta. Nu mai vreau să știu nimic de el. M-a sunat...i-am răspuns,și i-am spus să mă lase în pace. Nu cred că o va face momentan. Am sperat până în ultima clipă când a pornit mașina că va spune ”haide puiule cu mine”..nu a făcut-o ! Mi-a rupt inima în sute de mii de bucăți. Nu pot să îl iert,nu vreau să o fac ! Mereu i-am spus că nu vreau să mă invit singură. Suntem într-o relație. Avem drepturi egale. Nu era așa greu,să mă ia cu el,să mă cheme cu el. Pentru mine erau importane alea 2 3 ore,pentru el..nu sunt. Acum mi-a adus un miliard de gânduri. Poate îl așteaptă cineva acolo,poate nu mă iubește așa mult cum spune...Însă de azi nu mai contează. I-am urat drum bun,și sper din suflet să ajungă cu bine. O să mă rog,să ajungă cu bine. De acum încolo,cred că o voi lăsa mai moale. A fost prima mea dragoste adevărată..și cum spune vorba,poate și ultima. Poate mă va convinge,și ne vom reîmpăca...puțin probabil,de data asta,sunt prea furioasă pe el,pe faptul că e a 4 oară când pe mine nu mă ia cu el,nu mă i-a să-l sărut,să-i fac cu mâna și să-l îmbrățișez. Pe faptul că pentru mine a avut doar un minut,un minut din ziua de astăzi.

Din nou..relație la distanță !

Simt că nu mai am aer ! De 3 zile nici poftă de mâncare nu am,mănânc cât să nu pic pe jos...În câteva ore ..pleacă. Inimioara mea pleacă. Din nou trecem pe ”relație la distanță”. Nici nu știu ce simt...Am în mine multă durere,atât de multă încât nu-mi pot opri lacrimile.Am furie,nervi..și undeva am dragoste și înțelegere. Știu că nu va fi ușor,dar știu că merită. Știu că,atunci când va veni acasă va fi bine,nouă ne va fi bine ! Sunt optimistă în legătură cu noi,și cu viitorul nostru. Însă oricum,după exact 2 luni,parcă nu mai am aer,sufletul mi-e gol,terminat. Nu pot crede ce se întâmplă. Nu pot crede că toate momentele frumoase vor dispărea,și până de sărbători îmi duc singură răul...și binele. De fapt,nu sunt singură,el și de la 2000 de km e alături de mine,mereu ! Încep din nou să am sentimentul acela de ură uriaș în mine,de ură pentru distanță,pentru că mi-l ia mereu de lângă mine! Nu e corect...nu e ! De ce noi ? De ce nu trec alții prin greul ăsta ? De ce trebuie să sufăr eu așa ? De ce nu poate fi bine și în țara asta ? ..De ce...m-am săturat ! Acum...nu știu dacă voi merge cu el să-l conduc la autobuz,dar tare mi-ar plăcea...Am atâtea să îi spun,și am impresia că nu îmi va ajunge timpul,că nu i le voi putea spune pe toate... O să îmi fie un dor extrem de el,de ochișorii lui,de săruturile lui,de îmbrățișarea lui...de tot ce ține de el ! Tot ce vreau e să aibă grijă de el acolo,si să aibă un drum bun,să ajungă cu bine. Iar de acolo,vedem noi,ne descurcăm ! Încerc să mă încurajez singură,să mă gândesc că oricum,el va pleca,indiferent dacă plâng sau sunt puternică. Dar am mii de lacrimi în mine. Până în penultima zi nu am plâns (ieri). Dar astăzi,nu mă poate opri nimeni,am tot dreptul și vreau să o fac. Vreau să mă descarc. Doamne,ce mi-aș mai dorii o zi cu el,o seară petrecută frumos,uitându-ne la filme,glumind,râzând...Abia acum regret fiecare ceartă și moment petrecut altundeva în afară de brațele lui. Mă alină piesele din Winamp,și totodată îmi încarcă sufletul...E din nou un ”inceput”,pe care deși am mai trecut prin el de 3 ori,tot nu am puterea să fiu tare. Cu cât petrec mai mult timp singură,acum,am unele îndoieli...care mă fac să simt,că nu știu ce mă așteaptă de data asta...Dacă va fi bine,sau nu va fi...

Lipsă de corectitudine.

Zilele astea am avut parte de niște experiențe tarii de tot,experiențe din care am avut foarte mult de învățat. Am încercat să-mi scap liniștita viețișoară de o domnișoară care mi-o cam bruia. Așa că am apelat la ceea ce mă pricep eu destul de binișor : hacker-eală. I-am spart parole,una-alta,ca să ajung la informații. Informații legate despre viața ei. Apoi,am vrut să îi transmit să îmi lase în pace ”suflețelul”,și am făcut-o prin prietenul ei,băiat de treabă de altfel. Ca să,am surpriza,să mă sune prințesa seara și să-mi spună că o va face,că nu are nicio intenție negativă,că ea doar încerca să-mi salute prietenul,pentru că ei s-au avut bine,și ea nu-l va mai căuta,apoi mi-a urat numai bine,chestii dastea,etc. Ok,m-am calmat. Deja îmi făcusem planuri să-i dau pace odată pentru totdeauna. Doar că,a doua zi,dorind să fiu simpatică,îi mulțumesc prietenului ei,pt gestul făcut,că m-a ajutat,și i-a spus,și parese că se rezolvase totul. Însă,am avut surpriza să aflu,că defapt,prințesa,spuse că între ea și prietenul meu nu fusese nimic(deși ei au avut o relație de 2 ani),deci eu picasem o mincinoasă,o frustrată,și o invidioasă (Și acum să fim serioși,invidioasă pe ce sau pe cine ?Pe ea? De ce aș fii ? Sunt și eu o fată atrăgătoare,inteligentă,răsfățată,am o familie unită,un frate,casă,mașină,banii..de toate. Pe deasupra îl am pe pritenul meu,care mă iubește,și nu m-ar lăsa pentru nicio fată din lume. Și dacă era să fiu invidioasă,găseam o fată aici,mult mai atrăgătoare decât ea,în România,nu trebuia să trec granița.). Bineînțeles,eu nu avusem de ce să mint,așa că îmi sun prietenul,să-mi aducă ceva poze cu ei doi,ca să demonstrez cine e mincinosul aici. Între timp,o prind și pe ea pe skype,și îi spun să nu mai mintă,să recunoască,o întreb dacă îi e rușine cu trecutul ei,etc. Apoi îi mai spun ceva în genul ” e prima și ultima dată când îți spun frumos : lasă-mi prietenul în pace”(ceea ce probabil ea a luat drept o amenințare,deși i-am scris într-o paranteză să nu o ia drept așa). Iar ea se face că înțelege,își cere scuze,îmi promite că nu se va mai întâmpla,și închei cu ea. Spre seară,intru să îi trimit pozele iubitului ei,ca să nu rămân eu de mincinoasă. Îi trimit pozele,iar el la final îmi spune că prințesa i-a spus că am sunat-o cică,și am amenințat-o,și i-am trimis nu știu ce convorbire,minciuni frustrate.Și mă enervez frate,nu înțeleg cum poate fi așa...De ce nu recunoaște că a avut o relație cu prietenul meu,când pe aici toți o știu,și știu că a fost cu el. De ce nu recunoaște ? Îi e rușine cu ceea ce a făcut ? (Că și-a înșelat prietenul ce-l avea de 5 ani,cu altul încă 2 ani . ) Apoi de ce mă bagă pe mine,când e vina ei ? De ce mă acuză de lucruri pe care nu le-am făcut ? Cum poate spune că am amenințat-o,că am sunat-o,când eu nu am minute de la începutul verii... Și multe altele... Ei bine,și am rămas aseară foarte supărată,supărată pe situație. Am picat eu de mincinoasă,când nu sunt una. Acum parcă mi-e milă de băiatul acela,care are atâta încredere în ea... Sper ca pozele trimise să-l facă să-și pună câteva întrebări în legătură cu ea. Într-adevăr,trecutul e trecut,și nu mai e așa important că ei au fost împreună acum 3 ani. Ceea ce m-a deranjat pe mine a fost faptul că ea încă îl mai caută,deși el o respinge(prietenul meu). Iar ceea ce a pus capac,au fost minciunile pe care ea le-a scotocit,ca să se scoată,să pară o sfântă. M-am hotărât să las totul așa cum e. Dumnezeu va avea grijă de ea,și o va judeca,așa cum am început să mă și rog,de altfel. Știu că nu v-a rămâne așa,și că într-o zi va ieși adevărul la lumină. Eu nu sunt o mincinoasă,nu suport minciuna,și nu o folosesc. În educația mea termenul minciună a fost unul explicat foarte bine,și eu încerc pe cât pot să nu mint,să fiu o persoană corectă ! Păcat,că unora le lipsește corectitudinea,și trăiesc în minciună..mare păcat ! Eu o voi lăsa în pace..să-și ducă mizerabila viață ce o are liniștită. Am să o las să trăiască in minciună,așa cum se pare că vrea ea. Nu e corect insă...chiar nu e ! Dar cum spuneam mai sus,o las pe mâna Domnului. EL va avea grijă de ea,și într-o zi va scoate adevărul la iveală ...

De ce îl iubesc ?

O să-mi răspund singură la întrebarea asta : De ce îl iubesc ?
În primul și primul rând,îl iubesc pentru ceea ce este. Pentru că e EL ! Apoi,îl iubesc,pentru ceea ce m-a făcut să fiu eu,de când suntem împreună. Îl iubesc pentru că lângă el am învățat ce înseamnă adevărata dragoste,adevăratele sentimente. Îl iubesc pentru că lângă el am libertate. Pentru că mă face fericită,pentru că mă respectă,și știe cum să se comporte cu mine,ca să mă facă să mă simt importantă. Pentru că deși mi-a cerut de mii de ori să-i spun ceea ce-mi place,și ce nu, nu a fost nevoie,și-a dat seama singur din comportamentul meu. Pentru că e atent la mine,la fiecare gest al meu,ficare mișcare ce-o execut. Pentru că îmi acceptă mofturile și capricile,și încearcă mereu să-mi îndeplinească dorințele,și cerințele. Pentru că m-a acceptat așa cum sunt,cu bune,cu rele,cu calități,și zeci de defecte... Îl iubesc pentru că deși eu nu îi cer nimic niciodată,el îmi oferă aproape totul. Pentru că atunci când plâng,nu mă cicălește (foarte mult) să-i spun ce am,ci mă i-a în brațe,și mă strânge tare,să-mi arate că nu sunt singură. Pentru că îi place când râd și când zâmbesc . Îl iubesc pentru că datorită lui incerc să mă mențin în viață,să fiu tare și să înfrunt fiecare nouă zi. Îl mai iubesc pentru că mă face să râd cu lacrimi,dar mă face și să plâng dezastruos. Îl iubesc pentru că e sincer. Pentru că știe că nu e perfect,și nu încearcă să își ascundă defectele de mine. Îl iubesc pentru că lui pot să mă destăinui,să-i spun secretele mele,fără teama că mă va privi altfel,decât acum. Îl iubesc pentru că își recunoaște defectele și încearcă să le corecteze. Îl iubesc pentru că deși a trecut prin multe grele,și a avut de suferit de pe urma unei fete,a avut încredere în mine,îmi destăinuiește,îmi povestește,încearcă să-mi arate zilnic că mă iubește . Îl iubesc pentru că deși îi spun de zecii de mii de ori că vreau să ne despărțim,el îmi spune că nu vrea asta. Îl iubesc pentru că este frumos,scump,galant și foarte inteligent. Pentru că niciodată nu se satură să-mi explice,când nu înțeleg,de ce mă iubește atunci când parcă uit,sau mă fac,atunci când sunt nesigură,sau când mă alint ! Pentru că mă surprinde exact atunci când mă aștept mai puțin. Pentru că atunci când sunt în brațele lui simt că nimeni și nimic nu-mi poate face rău,mă simt protejată de tot răul ce se afla în lumea asta. Pentru că îmi doresc mereu să fiu doar a lui,și atât. Pentru că zi de zi descopăr la el lucruri,gânduri și pasiuni noi :) Pentru că încearcă să mă țină departe de răul lumii,de tot ce e urât ! 
Îl iubesc pentru că prin tot ce face simt că mă iubește !

Este o definiție pentru iubire ?

Oare când știi că iubești ? Are iubirea o definiție pluzibilă ? Sau pentru fiecare iubirea e altfel ? E poate prima dată după mulți ani când îmi pun această întrebare. Imi mai puneam această întrebare când eram pe clasa a 3-a și mă ”îndrăgosteam” zilnic de fiecare băiat care trecea prin fața mea. Dar acum? Acum am o relație de aproape 2 ani,și deși până ieri puteam să jur că ceea ce simt e iubire,astăzi nu știu dacă ceea ce simt e iubire,e simpatie,grijă,dorință...habar nu am. Știu doar că mi-e drag,e una dintre cele mai dragi persoane din viața mea (și nu am multe dragi). Îmi place mult cum zâmbește și i se vede strunga dintre dinți,care nu e foarte mare,și faptul că are o luminiță în ochișorii mai mereu când îi apar în cale,mi se pare ceva special. Mereu îi spun că era perfect dacă nu avea ochii albaștri (sunt pasionată de ochii verzi),însă nu e așa. Îmi plac la nebunie ochii lui,sunt speciali,singuri ochii albaștri care-mi plac...probabil e din cauza cum mă privesc acești ochii. Cu pasiune,dragoste,dăruire,grijă,cumințenie. E un sentiment tare plăcut atunci când rămâne blocat în fața mea,și mă privește insistent,iar eu îi spun : De ce mă privești așa ? Și el îmi răspunde : Așa. Iar după ce mă mai privește puțin îmi spune : Ești frumoasă ! Și mă sărută. Foarte frumos,îmi place la nebunie asta. Să nu mai spun de momentele când râde cu poftă,și pomeți i se roșesc,iar ochii aproape că i se închid. E așa dulce ! Uneori mă gândesc „Cum are copilul ăsta 26 de ani ? ” și îl întreb și pe el,iar el ori râde,ori îmi spune „Așa bine .. ” . Ok,și acum din nou,oare asta e iubire ? Sunt unele momente când simt că el mă iubește mai mult decât oricine pe lume,dar astea nu sunt zilnice. Știu că ține la mine,și că mă iubește chiar,însă nu îndeajuns pentru mine. Aș vrea să fie ca mine,romantic,poetic,să-mi scrie poezii,să-mi compună cântece. Uneori,nu știu de ce,simt că îi e rușine cu mine. Poate e doar un sentiment prostesc. Și totuși,pe final,cred că e iubire .
Dacă nu l-aș iubi,nu mi-ar mai fi în cap 24 din 24 de ore,nu aș adormi seară de seară cu el în gând,și nici dimineața nu mi-ar mai fi primul gând.
Deci da,e iubire !

Eu,el...ea .

Nu știu dacă toate fetele sunt la fel când vine vorba de gelozie. Eu una,sunt tare dată naibii ! Atâta timp cât e iubitul meu,e doar al meu. Nu l-a mai avut niciuna,nu îl va mai avea niciuna,s-a născut lângă mine,moare lângă mine. Așa e viziunea mea. Și când apare câte-o coțofană,care încearcă să-și bage nasu mă enervez,mă enervez rău de tot ! De nu își vede frate de viața ei ? De ce dacă are pe cineva, nu-și vede de el,și de viața ei,a lor,și se bagă în a mea ? La urma urmei,ce vină am eu că ea și prietenul meu s-au despărțit ? Ar trebui să se obișnuiască că gata,el e al meu acum,și atât ! Și nu trebuie să-și bage nasu. Și poate nu merită,și nu ar trebui...dar mă doare că e așa,mă doare când știu că îl mai caută,că nu-i dă pace :( În ochii mei e cea mai mare târfă din Univers,e cea care mă dezgustă cel mai mult. Nu o cunosc personal,și mă rog pentru ea,nici să nu aibă ghinionu să dea ochii cu mine,pentru că nu cred că voi fi foarte prietenoasă,nu cu ea. Dacă era o fată calumea,când prietenul meu i-a spus că are prietenă,îl lăsa în pace pentru totdeauna...sau dacă era,până de despărțeam. Dar nu ! Ea continuă să fie târfă. Nu mă mai interesează că a fost cu prietenul meu,sau că odată a iubit-o mult. Acum e băiatul meu,și ea nu are ce căuta în relația mea,pentru că într-o relație sunt doar 2,nu 3,4,5.sau etc. Știu că prietenul meu nu s-ar mai întoarce la ea în veci,și dacă totuși ar face-o,ar fi un dobitoc(pentru că ar lăsa o fată adevărată,de nota 10=eu ! ),și mereu îmi spune să nu mă îngrijorez,și să-i dau pace,însă asta nu mi se pare corect ... Mi-ar plăcea mult ca el să-i spună să-l lase în pace..dar nu o face,și nu știu de ce .. Ok,tot ce vreau să spun e că tipa e o nesimțită,și că ar fi bine să-și vadă de viața ei,până nu-mi văd eu de viața ei :)

Distanță=iubire+suferință.

Ei bine,azi este prima zi de toamnă. E la fel de cald ca și ieri,însă..ceva îmi spune parcă,că vara-i dusă...Și acum aș vrea să mă descarc din nou puțin,să pun niște întrebări,și poate să îmi răspund singură,cum fac de obicei. Deși,de felul meu sunt o persoană foarte sociabilă,spontană chiar am impresia că am cam rămas cam singurică,că nu prea mai am cu cine socializa,așa că m-am decis să scriu aici. Și e ceva,care de vreo 2 anișori,îmi cam fură nopțile și fericirea,ceva care m-a învățat să fiu mult mai tare decât eram,ceva care m-a învățat să apreciez mult mai mult persoanele de lângă mine,și totuși un ceva pe care il urăsc cu toată puterea mea.. Acest ceva este distanța... În ultimul timp auzim tot mai multe cupluri despărțite de distanță,tot mai mulți copii cu părinți duși prin țări străine,prieteni,etc.. Numărul persoanelor care pleacă de acasă prin lume,crește pe zi ce trece,și asta nu o spune vre-un studiu american,ci eu. Doar când mă uit în jurul meu,îmi văd prietenii plecați,îmi văd rudele,verișorii..îmi văd iubitul dus departe :(.. E greu,și nu știe nimeni prin ce treci,decât cei care au trecut. Eu știu că relațile nu sunt la fel,și că poate unele cupluri se iubesc mai mult,și altele mai puțin,sau deloc,însă cei care se iubesc cu adevărat,știu ce simt : durere(ți se rupe sufletul când îl vezi în poze),suferință(noapte de noapte),neînțelegere(nu înțlegi de ce tocmai voi trebuie să treceți prin asta),nervi ( te enervează distanța pentru că ți-a luat sprijinul,atunci când ai nevoie de o îmbrățișare...nu e cine să o facă ..) și așa mai departe. Am fost odată întrebată de o amică dacă distanța are vreo parte bună,la care i-am spus că da,are,și anume : începi să ai o încredere mult mai mare în persoana de lângă tine,devii tu mai puternic,nu există monotonie în relație,și..cam atât,din păcate ! :( După părerea mea,distanța e un test. Unul din cele mai bune teste,peste care,dacă treci,nu cred că mai poate interveni ceva care să vă despartă. Am citit undeva(nu mai țin minte exact unde) o vorbă,dacă-i pot spune așa,care,după părerea mea se potrivește relaților la distanță. Era ceva de genul : ”Păsările nu pleacă toamna pentru că vor,ci pentru că așa trebuie”. Și dacă transpunem vorba asta,în viața de zi cu zi,realizăm că așa este și cu persoanele care pleacă de lângă noi...ei nu pleacă pentru că își doresc asta,sau pentru că vor,ci pleacă pentru că trebuie,pentru că acolo,le va fi mai bine o perioadă.