E 20 noiembrie, şi este frig, foarte frig. Suflul meu se vede ca un fum (de la o ţigară). Şi tot ambientul ăsta mă duce cu gândul la iarnă, la zăpadă, la Crăciun.. şi mă face să îmi doresc şi mai mult să ningă, să mă trezesc, iar la geam să cadă încet fulgi mari, albi şi pufoşi. Iubesc iarna, e anotimpul meu preferat ! Iarna se întâmplă minuni, iarna e un anotimp gingaş, pur, un anotimp magic. Iarna am trăit cele mai frumoase experienţe din viaţa mea: iarna m-am născut, iarna m-am îndrăgostit de iubitul meu, iarna am petrecut momente magice... Iar acum linişte, aştept.. aştept să fie decembrie, să vină iubitul meu acasă, să fim împreună, să ningă, să sărbătorim Crăciunul, aniversarea noastră, Revelionul, să ne dăm cu sania şi câte şi mai câte. Iarna e frumoasă. De Crăciun se înfăptuiesc minuni,iar asta o ştiu foarte bine. Nu îmi place când e frig, şi când e rece însă acestea sunt compensate de fulgii adorabili care cad jos, parcă aşezând peste pământ o plapumă, şi ascund absolut orice imperfecţiune a lumii. Apoi ...apoi copii, care sunt îmbujoraţi şi aleargă târând după ei o sfoară de care e legată săniuţa. Iubesc dimineţile reci, când geamul e îngheţat şi are pe el diferite urme ,iar când deschid uşa ,un aer rece, tăios mă loveşte în faţă făcându-mi bujorei, bujorei rozalii. O aştept, o aştept cu nerăbdare să vină ! Deja şi-a trimis gerul şi aerul rece, acum o aştept să vină cu toată "garderoba" ,şi anume fulgii.
O vorbă din popor spune aşa : ''Cine nu are bătrâni să îşi cumpere'',mare vorbă este asta ! Am demarat o campanie şcolară împreună cu elevii liceului unde învăţ pentru a ajuta nişte bătrânei de la un centru. Niciodată până acum nu am călcat într-un centru de genu, am rămas uimită, şocată şi cu lacrimi în ochii ! Nu am stat mult, timpul nu mi-a permis, însă în cele 15 minute cât le-am împărţit bătrâneilor câteva pacheţele am văzut 22 de suflete care îşi petrec zilele pe coridoarele şi în saloanele acelui spital. Am văzut oameni la pat, oameni cu membre amputate, însă cu toţi au avut un zâmbet cald şi dulce când ne-au văzut, şi cuvinte de mulţumire şi sănătate adresate nouă ! Ieşind pe poarta spitalului m-am gândit la copii care şi-au trimis acolo părinţii, bunicii.. Nu îi judec, şi mama mea a fost nevoită să o trimită pe bunica într-un centru asemănător pentru că de acasă nu reuşeau să se ocupe de ea, însă..totuşi mi se pare un lucru rău, să nu îţi ţii părinţi lângă tine ...atâta timp cât îi ai şi te poţi bucura de ei. Nu pot să cred că pentru unii copii părinţi devin o povară, şi îi dau statului să-i ''îngrijească''. Unde am fost eu..nu prea erau condiţii, camerele erau albe,cu paturi de fier, nu era deloc un aspect de cămin, nu emanau acele camere căldură. Oricât de bătrân ai fi, consider că ai nevoie de un spaţiu cât de cât familiar în care să îţi petreci ultimele zile... A fost o experienţă tristă, şi totodată înduioşătoare, am văzut câteva bunicuţe care m-au făcut să lăcrimez, atunci când le-am văzut privirea, când le-am auzit mulţumirile şi vorbele calde. Am stat şi m-am rugat pentru un moment, să îmi ajute Dumnezeu să îmi împlinesc visele şi să îmi dea atâta putere încât să am grijă de părinţi mei, să le pot mulţumi pentru tot ce au făcut ei pentru mine, şi la rându meu, să am parte de nişte copii care să nu mă părăsească niciodată la un centru !
